Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane

Se tot scrie despre Molenbeek, cuibul belgian de islamism, unde se ascund teroriștii musulmani, ca și cum ar fi un oraș, sau o „localitate”, pe când în realitate e doar un cartier din Bruxelles. Arondisment, mai degrabă, după modelul parizian. Musulmanii care locuiesc aici sunt numiți în Belgia „alohtoni”. Bruxelles este orașul cel mai mixt din lume după Dubai. În Bruxelles, 62% din populație sunt născuți în străinătate (în Dubai peste 80%). Între un sfert și o treime din populație sunt musulmani, cea mai mare proporție din orice capitală occidentală.

Molenbeek, ca și Anderlecht, cunoscute pentru echipele lor de fotbal, sunt arondismente din Bruxelles numite, tradițional, communes. Unii au zis prin străinătate că Molenbeek e o municipalitate, sau un oraș aparte, dar asta e ca și cum ai spune că sectorul V din București, cu cartierul Ferentari e o municipalitate… Doar toată lumea a auzit de municipalitatea Ferentari.

Molenbeek, în sărăcia sinistră a cartierului, cu amestecul de populație imigrantă, majoritatea extrem de săraci, e un fel de Ferentari, cartierul sărac din București, cu tineri fără viitor și rău văzuți doar pentru că vin de acolo.

Molenbeek trebuie plasat în contextual particular al Belgiei și mai ales în această bizarerie cu resturi medievale care e Bruxelles.

Bruxelles e a treia regiune bogată a Europei dupa Londra si Paris. Disparități enorme de la un cartier la altul. Cartierele (sau districtele, sectoarele) se numesc communes, sunt în număr de 19 și au o autonomie de tip cvazi-medieval, fiecare comună având poliția ei, urbanismul ei, impozite locale și particularități folclorice… Un conglomerat de 19 entități cu identități distincte.

Felul haotic în care s-a construit în ultimele decenii (făcând ca Bruxelles să fie un exemplu de urbanism la fel de negativ ca Bucureștiul) a dus și mai mult la accentuarea identităților locale și culturale de la o comună la alta.

160 km2, din care jumătate vegetație. Bruxelles e străbătut de câteva autostrăzi, la propriu, consecință a absenței totale de politică de urbanism până în anii 1990. Două autostrăzi paralele trec prin cartierul european (Rue de la Loi și Belliard), una traversând și o bucățică din parcul Cinquantenaire de lângă instituțiile UE. Ringul intern, cu traseu pentagonal ce înconjoară orașul vechi, e tot o autostradă. La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, am văzut cu ochii mei case din sec. 16-17 distruse cu buldozerul.

Bruxelles generează 20% din PIB belgian, adăpostește UE, NATO și multe alte organizații internaționale, dar, cu peste 20% din populație fără lucru, șomajul e dublul mediei UE. În unele cartiere sărace cu puternică identitate musulmană imigrată (Anderlecht, Saint-Josse, Molenbeek, Schaerbeek) șomajul depășește 50%.

1 (un) milion de locuitori, o treime străini (de naționalitate străină, nu e vorba de origine, dar 62% sunt născuți în străinătate): francezi, marocani, italieni, polonezi, spanioli. Dacă luăm originea, 75,6 %, din locuitorii din Bruxelles (trei din patru) sunt de origine străină, iar 62%, cum am zis sunt născuţi în străinătate. Un sfert din populația totală de un milion o reprezintă musulmanii. Jumătate din tineri trăiesc în familii în care se vorbesc mai multe limbi.

Orașul e bogat, populația e săracă. Venitul mediu e de 1000 de euro pe lună, la limita sărăciei, sub salariul minim național care e de aproape 1500 euro.

Cea mai săracă comună din Bruxelles și din toată Belgia e cartierul central Saint-Josse, unde stau eu, chiar lângă instituțiile UE. În vreme ce în celelalte communes densitatea populației e de trei ori mai mică decât în București, în St-Josse, comună de 1 (un) kilometru pătrat, densitatea e de 23.000 de locuitori, altfel zis la nivel de Calcutta și Bombay. Din cei 22.000 de locuitori din Saint-Josse, 90% sunt ieșiți din imigraţie. E o comună cu majoritate musulmană, din turci și marocani. Primarul e un socialist turc: Emir Kir.

St-Josse, și în general cartierele din centru, sunt regiunea cea mai săracă din toată Belgia. După model american, centrul e sărac iar suburbiile bogate și afluente. După război, până în 1990-2000, orașul s-a golit de clasele de mijloc, lăsând centrul săracilor, drogaților, prostituției și șomerilor necalificati musulmani și din fostele colonii africane.

Bruxelles e astfel opusul capitalei europene tipice, precum Amsterdam sau Paris, unde centrul e prosper și suburbiile sărace.

Molenbeek si Anderlecht vin imediat după Saint-Josse în ordinea sărăciei. Majoritatea tinerilor de acolo au o idee extrem de vagă despre faptul că orașul lor adăpostește UE și NATO și nu merg niciodată în cartierele instituțiilor respective. Ghetouri, într-adevăr, ghetouri care s-au format natural, nu prin constrângere.

Musulmanii din Molenbeek sunt magrebieni, în vreme ce în Saint-Josse sunt turci. Există însă o foarte mare diferență între imigrația magrebiană, nord-africană (Maroc, Algeria, Tunisia) și imigrația turcă. Culturile musulmane sunt total diferite, tradițiile și limbile și cotidianul nu sunt similare. Cele două comunități nu se amestecă. Locurile de cult sunt diferite. Căsătoriile mixte, turco-marocane sau turco-algeriene sunt extrem de rare și dezaprobate de comunitățile respective. Turcia e o candidată la Uniunea Europeană care își negociază aderarea, chair dacă negocierile sunt blocate de mai mulți ani din pricina derivei autoritare a președintelui Recep Tayyip Erdogan.

Turcii în Occident, acolo unde sunt concentrați, în special în Germania, unde au fost invitați inițial, în anii 1970, ca Gastarbeiter, tind să se aglomereze în funcție de regiunea lor de proveniență. Ei recreează sate anatoliene în orașele occidentale în care emigrează și au tendința de a trăi între ei, vorbind doar turca, folosind alte limbi doar pentru contactul exterior.

Magrebienii reprezintă un cu totul alt tip de comunitate emigrată. Cum țările lor de origine, Marocul, Algeria și Tunisia, au o lungă tradiție francofonă, unde practica francezei era o etapă esențială a reușitei sociale, tinerii născuți în Franța sau Belgia au crescut în general vorbind franceză acasă. Acolo unde turcii vorbesc doar turca între ei și au o identitate precisă, în funcție de regiunea din care provin, magrebienii vorbind cu părinții lor o franceză proastă, cu accent ușor identificabil.

Brussels_Metro_dam_3598908b

Majoritatea trăiesc în cartiere de blocuri, sărace, fără viață de noapte. Fiind deseori controlați de poliție din pricina accentului lor, obținând greu locuri de muncă, mulți se simt excluși din societatea în care trăiesc, deși sunt născuți acolo. Acestea sunt unele din elementele care explică de ce tinerii occidentali de origine magrebiană sunt mai predispuși spre radicalizarea islamică decât tinerii turci, a căror identitate e limpede și care, deși nu caută să se integreze mai mult decât magrebienii, se simt mai puțin excluși tocmai pentru că nu caută atât de mult să se integreze.

De aceea, delincvența alohtonilor de origine magrebienă o depășește de departe pe cea a alohtonilor de origine turcă. Turcii, trăind în vas închis, practică o delincvență întoarsă doar spre interiorul comunității lor. Tinerii magrebieni, însă, au o agresivitate întoarsă spre exterior, spre societatea care nu îi acceptă.

Acasă, acești tineri magrebieni au deseori un tată autoritar, de prima sau a doua generație, care le vorbește în franceză cu accent rușinos, iar nu în arabă. Tinerii magrebieni se regăsesc astfel într-o situație identitară săracă și schizoidă. Islamul superficial care li se transmite acasă sau la moschee nu e suținut de faptele învățătorilor lor.

Asasinii jihadiști, teroriștii din Paris și Bruxelles, născuți în Franța și Belgia, proveneau și provin dintr-un asemenea mediu. Soluția, pentru ca asta să nu se repete, va necesita răbdare și lucru pe o întreagă generație.

Text: Dan Alexe, publicist


Publicitate

Postaţi un comentariu