Investiții în neîncredere

 

de Septimiu Moga

Unul dintre cei mai sugestivi indicatori economici ai încrederii în economia globală și a încrederii între țări este fluxul investițiilor străine directe. Luna trecută The Institute of International Finance a dat publicității o analiză din care rezultă scăderea fluxului de investiții străine directe către țările emergente, ajungând la cel mai mic nivel din ultimele două decenii. Una din explicațiile acestei situații o constituie reversarea tendinței care și-a atins apogeul la finele anilor 2000 de globalizare a producției. După cum declara pentru Reuters, luna trecută, economistul șef al IIF, Robin Brooks, reducerea fluxurilor investițiilor străine directe reflectă o mai puțină globalizare. Iar, acest fapt este în măsură a ne pune pe gânduri. Dincolo de tensiunile politice existente la nivel mondial, mai sunt și o sumedenie de cauze obiective, nepolitice, care țin de schimbările economice și tehnologice de azi, ce pot determina o reconsiderare a deciziei de investiții în străinătate a oricărei companii. Din punctul meu de vedere, factorii obiectivi sunt cei care trebuie cel mai mult analizați pentru că sunt cei mai susceptibili a face parte dintr-o tendință pe termen lung.

Temerile românilor referitoare la mai puțină globalizare, români care adesea au fost afectați mai puternic decât alții de furtunile economice planetare, sunt îndreptate spre o posibilă îngrădire a libertății de circulație și a migrației forței de muncă, o plecare a investitorilor, aspecte care le-ar afecta veniturile, locurile de muncă, posibilitatea unor studii în străinătate sau chiar dorința de a cutreiera lumea. Oamenii se tem de o revitalizare a protecționismului și a naționalismului care să schimbe toate paradigmele actuale, întregul spațiu european pe care azi îl cunoaștem. Toate acestea se pot traduce într-o ostilitate la adresa investitorilor străini prezenți în România, a unui guvern prea permisiv sau prea restrictiv cu investitorii dar mai ales se propagă o atitudine disprețuitoare la adresa capitalismului.
Este oare istoria economică în măsură să ne spună o poveste din care să tragem învățămintele cele mai bune?

România a fost, din păcate, de prea multe ori victima incapacității factorilor de decizie politică și economică de a înțelege marile schimbări care au loc în lume. Pentru prea mult timp, citându-l pe Miron Costin: “nu sunt vremile sub om ci bietul om sub vremi”. Am fost prea mult sub vremi, pentru că nu am reușit să învățăm vremurile și substanța lor, asemeni părinților capitalismului. Cuvintele lui Andrei Mureșanu le cântăm cu patos în imnul național “Croiește-ți altă soartă”, dar reușim oare să urmăm îndemnul din versurile imnului nostru? Probabil că înainte de toate ne trebuie multă luciditate, nu doar pentru adevărații specialiști, ci și pentru toți cetățenii acestei țări, în înțelegerea și deslușirea vremurilor, luciditate care este dată numai de educație.

Până la Marea Unire, un rol important în emanciparea economică Transilvaniei, ca provincie limitrofă a Imperiului Habsburgic, l-a jucat capitalul austriac, german și maghiar. Creșterea importanței sale economice a fost consecința unui mix de politici economice de încurajare a unor ramuri prin intervenția statului sau liberalizarea unor sectoare, toate contribuind în mod conjugat la dezvoltarea în timp a provinciei. Totodată, economia Ardealului era în faza de început de drumului său spre dezvoltare, în multe domenii, în care încă mai era nevoie de investiții majore. Dezmembrarea imperiului a găsit Ardealul nu numai într-o criză a piețelor de desfacere ci și a surselor de finanțare și capital și ,nu în ultimul rând, al crizei capitalului uman.

Se punea în mod justificat întrebarea dacă capitalul românesc din vechiul regat putea suplini capitalul germano-austro-ungar dinaintea Marelui Război. Dintr-o polemică purtată de un economist ardelean Horia Maniu și Victor Slăvescu, cunoscutul economist liberal, se desprinde pe de-o parte scepticismul ardelenilor că marea finanță de dincolo de Carpați ar putea face această substituire de capital, iar pe de altă parte că aceasta ar fi în măsură să furnizeze capitalul necesar. Horia Maniu specula impresia naivă lăsată de marea finanță bucureșteană că “întreprinderile din Ardeal, în special maghiare, sunt ușor lichidabile și naționalizabile”. Victor Slăvescu a replicat că “în ultimii doi ani, marea finanță românească și-a sporit considerabil mijloacele de lucru și continuă în mod normal ceastă sporire tocmai din necesitatea ce se simte de a ajuta o economie națională considerabil sporită”. Era evident, că la numai doi ani de la unire, finanța românească din Ardeal, marginală, până la 1918, nu avea posibilitatea de a deveni peste noapte o forță economică, dar și creșterile masive de capital și rezerve ale marii finanțe românești de dincolo de Carpați fuseseră mai mult rezultatul inflației decât a capacității antreprenoriale, care nu putea ajunge într-un timp atât de scurt potența financiară a marilor grupuri financiare austriece sau germane de odinioară. Singura posibilitate de a reporni mașinăria economică era o comasare entuziasmului capitalurilor românești cu pragmatismul celor austriece, maghiare sau germane, vechii inamici ai războiului, sau chiar atragerea unor capitaluri dinspre țările aliate. Toate acestea, însă s-au lovit de doctrina liberală “prin noi înșine”, dar și de resentimente naționale.

În Transilvania mai rămăseseră câteva sucursale ale unor bănci vieneze și budapestane, care alături de băncile minoritare din Ardeal (săsești și maghiare) erau o poartă deschisă spre colaborare. Victor Slăvescu, care nu era un radical și nici un naționalist habotnic nu ezita să le prezinte ca “niște prelungiri financiare austro-ungare, care nu aveau să ocrotească leul, ci dimpotrivă să-l deprecieze”, sau “tentacule speculative străine” sau “sucursale de șovinism austriac sau ungar”, ne putem imagina care era imaginea vechiului dușman în ochii publicului neavizat. Ceea ce ne arată lipsa totală de încrede în societate și în alte popoare.

Toate “multinaționalele” acelor vremuri urmăreau, în mod evident, profitul pentru ei și clientela lor, ca orice exponent al capitalismului, noțiune ce crea atâta suspiciune pe meleagurile mioritice încă de atunci. Profitul din speculații se face de către orice capitalist care urmărește atent și cu un ochi format de ani și ani de formare pe piețe de capital și multă știință de carte. Și după cum spunea un controversat bancher al acelor vremuri din București, Aristide Blank, insinuat și el în polemica pe această temă: “Leul românesc va fi onorat cu aceiași solicitudine din partea speculanților, indiferent dacă se urcă sau dacă scade, căci nu i-se cere pentru a fi atractiv — din acest punct de vedere — decât să indice o tendință”. Atâta timp cât politicile incoerente ale unui stat nepriceput se lovesc de inteligența capitalistă există un singur câștigător, investitorul versat și un perdant statul și oamenii acelui stat. Iar istoria a arătat că așa au stat lucrurile. Altfel, o politică chibzuită, făcută de oameni care observă liniile de tendință a vieții economice, vor aduce de partea lor investitorii străini care vor paria pe leul nostru. Staul trebuie să aibă oameni de valoare asemeni unor medici ce pun cel mai bun și rapid diagnostic vremurilor pentru a fi peste ele. Antoine de Rivarol spunea că suntem înșelați mai adesea de neîncredere decât de încredere. Așa o fi?!