Interviu cu rectorul UBB, Ioan-Aurel Pop. Nimic despre Facebook, foarte mult despre istorie

Ioan-Aurel Pop, la deschiderea Congresului Național al Istoricilor Români | Foto: Dan Bodea

Rectorul Universității „Babeș-Bolyai”, academicianul Ioan-Aurel Pop, a stârnit săptămâna trecută o dezbatere aprinsă după prelegerea din debutul Congresului Național al Istoricilor Români, când a criticat noile tendințe din învățământul românesc, cu trimitere la cei care își iau informațiile exclusiv de pe Google sau Facebook. Interviul care urmează nu este, însă, despre motoare de căutare și social media, ci despre problemele la zi ale istoriei, ca știință reflectată în mass-media, ca disciplină de învățământ, ca armă politică și ca „magistra vitae”.

Dacă ar fi să rezumați într-o frază lucrările Congresului Național al Istoricilor Români, care ar fi aceea?

Congresul Național al Istoricilor Români a însemnat pentru prima oară după foarte mulți ani un dialog între cei care scriu istoria. Un dialog față în față. Ceea ce reprezintă o realizare importantă. Dialogul până acum a fost parțial, a fost limitat. Acum, a fost un dialog față în față, între toți istoricii români importanți și în aceasta a constat, cred eu, importanța lui.

În Rezoluția Congresului se vorbește despre o „reconsiderarea a emisiunilor/articolelor cu caracter istoric în media scrisă și cea audio-vizuală din România”. Puteți dezvolta această idee…

Media influențează foarte mult opinia publică, iar, de când s-a dezvoltat în proporție geometrică, datorită acestor mijloace rapide de comunicare, se răspândesc foarte ușor și știri neverificate, care influențează opinia publică în direcții nedorite. Există foarte mulți amatori de istorie, iubitori de trecut, dar care, neavând o pregătire de specialitate, lansează, prin mijloacele de comunicare în masă, fel de fel de ipoteze, de teorii, pe care le prezintă drept certitudini. De pildă, problema tăblițelor de la Tărtăria, problema tăblițelor de la Sinaia, codicele numit «Rohonczi», problema vechimii românilor ca popor, chestiunea componentelor etnice care contribuie la formarea poporului român, chestiunea apariției limbii române, chestiunea caracterului limbii române. Toate acestea sunt subiecte care stârnesc curiozitatea publicului, iar a răspândi prin mijloacele de comunicare în masă opinii care sunt luate drept certitudini e o mare greșeală. Și atunci, eu cred sincer că istoricul are datoria să confirme sau să infirme ceea ce este demonstrat de cercetarea istorică.

Istoricul este un om de știință, el nu are voie să facă rabat de la calitatea actului de știință, iar calitatea actului de știință pentru un istoric este lucrul pe surse, pe izvoare istorice. Dacă nu există surse verificate, dacă ele nu se compară, ca să se extragă de acolo adevărul istoric, parțial, cât îl putem avea, istoria încetează să mai fie istorie. Ea poate să devină literatură, poate să devină eseu, poate să devină discurs politic… și aici este durerea istoricilor, că opinia lor de specialiști câteodată ajunge să fie copleșită de aceste informații, multe și diverse, care îi dezorientează pe oameni…

Pe mine mă întreabă oamenii dacă noi suntem daci?! Păi, așa ceva nu se poate, pentru că dacii au trecut demult în istorie. Totul e într-o mișcare, într-o evoluție. Grecii de azi nu sunt grecii lui Aristotel. Dacă eu pun un text de Aristotel, în greaca pe care o vorbea el, în fața unui grec de azi, el nu înțelege nimic. Italienii de azi nu sunt latinii de odinioară, deși sunt urmașii lor, ș.a.m.d. Toate acestea, un istoric le înțelege, și atunci, ar fi bine ca istoricii să fie, din când în când, consultați când se lansează asemenea idei prin mijloacele de comunicare în masă.

Ați pomenit de tăblițele de la Tărtăria. Acelea au fost descoperite, totuși, de un arheolog clujean și există o oarecare literatură de specialitate care le atestă o vechime respectabilă…

Da, e o vechime foarte mare, cu câteva mii de ani înainte de Christos… Problema e că descoperirea lor s-a făcut în condiții neelucidate până astăzi. Eu nu știu ca arheologul să fi fost de față când s-au scos din săpătură, i s-au dat de către un student ca fiind din săpătură, el le-a interpretat. S-a intervenit din punct de vedere chimic și termic asupra lor, adică au fost arse, ceea ce este catastrofal, adică ne împiedică să aflăm ceea ce este esențial în legătură cu ele, și rămân, astfel, sub semnul întrebării. Oricum, chiar dacă ar fi autentice, există mii de tăblițe în Mesopotamia, și câteva, trei-patru, la Tărtăria, cu așa-numite simboluri arhaice, care pot să însemne anumite mesaje – nu aș zice că e o scriere – pe care noi nu le mai înțelegem… Deci, din trei tăblițe nu se poate face o teorie.

Anterior ați pomenit și despre folosirea istoriei ca discurs politic. Un caz foarte recent este cel al ambasadorului SUA la Chișinău, James Pettit, care a spus că Republica Moldova are o istorie diferită de a României. Cum vedeți această opinie?

Sigur, din punct de vedere al istoriei politice, de la 1812 încoace, Moldova dintre Prut și Nistru are o altă istorie decât restul Moldovei și Țările Române, și asta până în 1918, când, prin voința democratică a poporului de acolo s-a decis unirea cu România, și, de atunci, istoria e comună până în 1940-1941, iar apoi, din nou, după recuperarea ei, până în 1944, când a intrat iarăși sub puterea sovietică până în 1990-1991. Segmentele acestea sunt câteva decenii, puțin mai mult de un secol, în rest, sute de ani, istoria părții Moldovei dintre Prut și Nistru este comună cu a poporului român, iar acest lucru îl poate spune oricare istoric care nu e influențat politic. Afirmațiile ambasadorului SUA la Chișinău s-au făcut într-un context politic. Probabil numai domnia sa știe care este acest context. Ele au venit într-un moment nepotrivit și pun la îndoială trecutul nostru, de oameni care vorbim aceeași limbă, avem aceleași simboluri și ne-am dezvoltat o istorie comună. Din acest punct de vedere, istoricii au obligația să corecteze afirmațiile politicienilor, care de multe ori folosesc istoria ca pe o armă diplomatică, un pretext care să îi ajute în demonstrarea teoriilor lor politice.

Revenind la Rezoluția Congresului, în ea se pledează pentru predarea istoriei timp de două ore pe săptămână, atât la gimnaziu, cât și la liceu. Aceasta este o condiție cantitativă. Întrebarea este dacă nu trebuie ca istoria să fie predată altfel, și din punct de vedere calitativ, într-un mod mai prietenos?

Omul sfințește locul. Dacă profesorul de istorie e bun – și asta e valabil pentru toate timpurile și toate spațiile -, istoria devine atractivă, dacă profesorul e mai puțin bun – și asta se întâmplă în toate disciplinele -, elevii ajung să disprețuiască sau să nu prețuiască la reala valoare disciplina. Oricare pedagog poate confirma că disciplinele care se fac o oră pe săptămână, cu foarte rare excepții, sunt discipline pierdute, pentru că într-o oră nu se poate ca profesorul să predea, să asculte elevii, să facă și fixarea materiei și recapitulare cu succes. Părerea mea este că în școală toate disciplinele ar trebui să aibă cel puțin două ore. Unele, care devin mai importante, trei pe săptămână, altele, patru, altele chiar cinci, depinde de situație și de profil.

Acum, se pune întrebarea de ce nu mai încap în programă disciplinele numite „clasice”, cele care s-au consacrat? Sunt mai multe motive, unul fiind această concepție că trebuie să introducem discipline noi… Acestea nu sunt, de fapt, discipline, ci se numesc conținuturi noi, sunt fragmente de informație, de care este absolută nevoie, dar a crea discipline noi este contraproductiv. În cadrul disciplinelor existente se pot învăța și conținuturile despre care e vorba și care sunt necesare, repet… De exemplu, educația pentru sănătate, sigur că este necesară – bine, părerea mea este că aceasta se învață în primul rând în familie, dar, Doamne ferește!, uneori familia lipesește -, educația antreprenorială, iarăși e importantă, dar eu nu am să pot să învăț la școală pe un elev, într-o oră pe săptămână, să facă investiții profitabile. Mi s-a spus iarăși că elevul, pregătit artificial în școlile noastre care nu-l pregătesc pentru viață, se duce la bancă și nu știe completa un formular. Asta nu e vina școlii, însă. Dacă formularul e clar, un om învață să-l completeze în două minute, dacă știe să scrie și să citească și dacă are un bagaj minim de cunoștințe.

Nu disciplinele păcătuiesc în sine, ci încărcătura lor – uneori le avem cu programe prea complicate pentru elevi – și profesorul care nu știe să facă disciplina atractivă. Istoria nu este o poveste sau, dacă vreți, este o poveste adevărată, dar e bine ca elevilor mici să le-o predăm sub formă de poveste și, pe urmă, pe măsură ce înaintăm în timp, să devenim un pic mai serioși, mai conceptuali, fără să pierdem din vedere aspectul plăcut, aspectul atractiv. Chiar și un simplu film documentar prezentat zece minute într-o oră de istorie creează pentru elevi acea emulație necesară ca ei să se apropie de trecut.

În zilele acestea s-au împlinit 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, care a avut drept consecință Unirea. Aceasta a fost făcută, în mare măsură de elite, cu susținerea maselor, bineînțeles. Dumneavoastră ați avut mai multe declarații despre elite în ultima perioadă, și atunci, ați putea face o comparație între actuala elită românească și cea de la momentul 1916-1918?

Impresia pe care o avem când citim mărturiile vremii e că atunci am avut oameni de stat, pe lângă politicieni. Ori, oamenii de stat, după părerea mea, sunt cei care pun în fața societății interesele unei generații sau unor generații și societatea le apreciază valoarea, iar politicienii pun în față interese așa-zis publice, dar care sunt ale lor sau ale partidului.

Atunci (în 1916-1918 – n.r.), începând cu suveranul României, regele Ferdinand, apoi prim-ministrul Ionel Brătianu, alt prim-ministru, care a venit într-un moment foarte greu, Alexandru Marghiloman, sau Petre Carp – ce om patriot și ce viziune avea asupra țării -, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, iar în Transilvania, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș sau bătrânul Gheorghe Pop de Băsești, toți aceștia erau oameni pe care îi interesa țara. Și este adevărat ce spuneți că elitele au făcut și Unirea, în mare măsură. Dar elitele au lucrat pe un fond existent, și fondul era originea comună, unitatea de limbă, de tradiții, fiindcă de aceea nu i-a unit nimeni pe români cu sârbii sau cu bulgarii. Noi am avut această comuniune, pe care poate unii naționaliști au exagerat-o, alții au pedalat foarte mult pe lucruri care poate nu erau chiar relevante, după cum sunt unii care spun că ne-a unit, să zicem, numai credința religioasă, ceea ce nu e real. Totuși, existența acestei credințe, a limbii, a tradițiilor, a conștiinței că ne tragem din romani, toate acestea au ușurat munca elitei. În Transilvania, mai mult decât în alte provincii, elita aceasta, chiar dacă nu a putut munci pentru unirea cu România, fiindcă România modernă e un stat nou, există numai de la 1859, dar după ce s-a format România, mai ales după ce s-a obținut independența în 1877-78, după ce s-a proclamat regat în 1881, după toate acestea deci, elita din Transilvania și mai ales ASTRA a lucrat cu sătenii prin preoți și intelectuali laici și, cu câteva decenii înainte de unire, de când a început să se scrie pe frontispiciul „Tribunei” de la Sibiu „soarele românilor la București răsare”. De când s-a scris treaba aceasta, deci, preoții și diecii din sate i-au instruit pe oameni să înțeleagă. Și, când ți se spune ție, român din Ardeal, că există o țară unde se poate vorbi liber românește, unde când mergi la primărie poți să faci cerere în limba română, unde ți se răspunde în limba ta, nu trebuia să fii naționalist sau șovin ca să înțelegi că aia poate să fie țara ta. Toate cele menționate se petreceau în vrem ce în Transilvania, cu toată zbaterea noastră (a românilor – n.r.) egalitatea dintre români și ceilalți a fost întotdeauna discutabilă, ea părea că se va obține, mai ales în epocile mai apropiate, dar niciodată nu s-a acordat pe deplin – doar și unirea cu biserica Romei s-a făcut cu această promisiune, că vom fi egali în drepturi, și până la urmă nu am fost.

Deci, toate acestea arată că elita de la acea vreme era una responsabilă. Astăzi, din păcate, nu văd, cu foarte puține excepții, și nici acelea chiar de prim plan, o elită politică care să fie mulțumitoare pentru acest popor, la începutul mileniului III, când ne pregătim să sărbătorim o sută de ani de la Marea Unire.