FOTO | Comoara uitată a Clujului, sau cum chinezăriile au ruinat micii meseriași

Am devenit sclavii tehnologiei și schimbărilor permanente ale pieței. Toate acestea au, de câțiva ani, efecte devastatoare în rândul meseriilor de altădată, a meșterilor la care ne duceam pantofii, ceasurile sau bijuteriile stricate. Trăim în era mall-urilor și a galeriilor comerciale, a produselor ieftine cu durată mică de viață. Pantofii se fac acum ca să-i schimbi peste două luni, hainele ajung pentru o vară sau doar pentru o iarnă înfrigurată. Orice produs poate fi înlocuit de pe cuier cu un altul nou. Așa se face că am cam uitat să mai apelăm la serviciile celor care încă păstrează tainele unor meserii cu tradiție.

Clujul avea și el odinioară farmecul său prin manufacturierii care dețineau și statul de privilegiați datorat iscusinței și profesionalismului lor. Trecerea timpului a fost dramatică pentru mulți dintre ei, multe dintre meseriile de altădată nemaigăsindu-se nici măcar în nomenclatorul de meserii, sau au fost pur și simplu uitați, nebăgați în seamă.

Avem sub ochii noștri zilnic o comoară urbană de care am uitat prea repede. Cine mai știe de meseriașul autentic și dedicat profesiei sale, de grija pentru obiectele care ne înconjoară? Cine mai bănuie că mai sunt semeni de-ai noștri preocupați de a repara, a conserva, a păstra, sau a respecta așa ceva? Pe vremuri, toate acestea făceau parte integrantă din comportamentul social și la el luau parte oameni minunați pentru care meseria era chiar așa cum îi și spunea: o brățară de aur. Toți oamenii aceștia au fost aruncați în cotloanele orașelor într-o vreme dominată de consumerism și obiecte de unică folosință.

O firmă pe care scrie ”pantofar”, sau ”bijutier”, ori ”ceasornicar” nu mai sare în ochii nimănui. Ei bine, dacă ne întrebăm totuși ce e dincolo de zidurile vechi, s-ar putea să avem o surpriză. Să găsim oameni minunați, care în ciuda vremurilor, se încăpățânează să ducă mai departe ce au învățat de mici.

Nu cred că vom mai auzi de meseria asta peste vreo 10 ani”

Un astfel de loc este pe strada Horea, aproape de gara din Cluj. Lipit de un bar cu păcănele, într-o încăpere în care faci practic o călătorie în timp, funcționează încă un atelier de reparat pantofi. Omul de dincolo de tejgheaua care și-a pierdut demult luciul lucrează aici de 33 de ani. A încărunțit reparând tălpi și pingele, lipind tălpi și înlocuind fermoare, dar spune că n-ar renunța nicicând la ce face.

Vasile Deac este, ca mulți dintre meseriașii vechi ai Clujului, un personaj. Unul de poveste am putea spune într-o lume în care tot ce-i trece prin mâinile sale capătă pecetea unicității. O poveste ajunsă însă aproape de un final trist. Mușterii nu prea mai sunt, iar mânuitul ciocanului, al cuielor și a polizorului devine încet-încet o amintire.

Pe șușterul Vasile Deac l-am găsit un pic trist, dar mereu cu ochii pe ușa ce scârțâie din toate încheieturile, așteptând clienți.

Totul a început în 1986, din prima zi în care m-am angajat aici, unde mă vedeți și astăzi. Am făcut la Timișoara o școală de ucenicie de trei luni în meseria de pantofar. Am ajuns întâmplător să fac asta, printr-o cunoștință, eu voiam să lucrez în alt domeniu, nicidecum ca pantofar. M-a lămurit că e o meserie frumoasă ce va dăinui, m-a și asigurat că se câștigă bine, no, așa că m-am dus la Timișoara la școală. M-am angajat aici, la Cooperativa Solidaritatea unde deja făceam deja practică de mai bine de un an. Am fost dați pe mîna unui meseriaș, m-a prins microbul, cum se zice, și iată că de 33 de ani nu fac altceva decât să fac bine oamenilor, reparându-le încălțămintea.”, povestește meșterul.

Aveam foarte mult de lucru, ți-era mai mare dragul să lucrezi cu încălțări de calitate, cu materiale foarte bune. Acum s-a obișnuit lumea să-și cumpere marfă de proastă calitate, încât uneori nici n-ai cum să le repari. Eu îi spun încălțăminte de unică folosință, de sezon. Ne-am păstrat clienții însă, și avem pe lângă cei mai în vârstă și destui tineri. Avem, și n-avem noroc, cu marfa asta de proastă calitate. Sunt destule cazuri cînd flecurile de la pantofi cad după doar o zi de folosință iar omul nu îi aruncă, ci vine la noi să-i reparăm. Știți cum e, lucruri ieftine, dar parcă în zilele astea nu-ți vine să le arunci nici pe alea.”, spune omul ce nu se poate abține să nu frământe în mâini un pantof cu pielea roasă de atâta purtat.

În atelierul de pe strada Horea lucrau pe vremuri 27 de persoane, acum mai sunt doar trei. Spațiul era de două ori mai mare, cealaltă jumătate transformându-se într-un bar ieftin.

Și aveam toți de lucru, cu salarii bune, de 3-4.000 de lei. Ăsta a fost și primul meu salariu, 3.800 de lei în mână. Ca să fac o comparație, când m-am angajat, tatăl meu lucra la CFR și câștiga 1.800-2.000 de lei pe lună, deci vă dați seama…Era și de lucru, erau stive, stive de pantofi, erau niște coșuri mari, imense, n-veai loc să treci de ele, dar nici timp să stai. Acum, uitați-vă, avem 10-20 de perechi, atât. E o meserie pe care n-o faci decât cu ciocanul și cu cuiele în mână, cu soluția de lipit. De când mă știu, lucrez la un polizor și o mașină de cusut veche din anii 50. Se tot strică și nu le mai putem repara, nu mai găsești piese de schimb și ajungem în situații în care trebuie să refuzăm clientul, ori, în cel mai bun caz apelăm la firmele din vecini, să-l ajutăm, să nu-l pierdem. Asta e, ne descurcăm cum putem. Investiții nu s-au făcut, nici nu se vor mai face de acum încolo”, spune Vasile Deac.

Clienți mai sunt, și majoritatea vin aici de zeci de ani.

Victor Mărincaș este unul dintre ei și a venit la atelierul de lângă gară tocmai din Mănăștur. Și el deplânge dispariția școlilor de ucenici: ”De unde să cunoască cineva această meserie, dacă nimeni nu le mai spune tinerilor din ziua de astăzi. Și așa, să te trezești peste noapte că vrei să te faci pantofar… Trebuie început de undeva, cineva trebuie să aibă o inițiativă de a dirija copiii spre aceste meserii. Nu vedeți că nu mai găsești un pantofar, un croitor de calitate, un ceasornicar, un bijutier…Pe vremuri știai clar, domnule termini școala și sunt două posturi la Solidaritatea, sau la Munca Invalizilor. Sigur, nu spune nimeni că din aceste meserii te poți îmbogăți, dar acum prea vor toți să facă bani mulți bani peste noapte. Altfel, ne-au invadat chinezăriile și magazinele second-hand. La așa ceva nu mai ai ce face și nici ce repara. La pantofii vechi mai pui ceva peste talpă, mai ai ce repara, ori la astea noi nu mai ai ce face nimic. Le-ai purtat de două-trei ori și, gata, le arunci, că nu mai ai ce le face.”

Intervine în discuție și meșterul nostru: ”Este încălțămintea asta cu talpă de plastic, nu mai poți lipi nimic la ele. Când se polizează să le uniformizezi, efectiv se topește, curge ca și nylonul când îl încălzești.”

Vasile Deac este conștient că odată ce va pleca din atelier, se va pune lacătul pe firmă, și așa, încet, meseria lui de pantofar va deveni istorie.

Nu este un mare secret motivul pentru care am rezistat atâta. E simplu: să fii serios, ca în orice alt domeniu. Îți faci treaba ca lumea, reziști pe piață, nu, nu. Nu păcălești clientul, ci pe tine cu siguranță. Cum se spunea pe vremuri: Clientul nostru, stăpânul nostru.

N-am cum să întrevăd un viitor bun pentru această meserie. Mie-mi place ce fac, dar nu mai vine nimeni din urmă. Chiar voiam aici la cooperativă să mai aducem pe cineva să-l învățăm meserie. Vrem să facem asta chiar și gratuit, dar nu vine nimeni, nu găsim pe nimeni interesat. Ne-ar putea ajuta chiar și primăria, sau altcineva, să ne trimită niște copii care trăiesc în familii cu bani puțini. Am vrea să-i învățăm această meserie, care altfel va dispărea cu siguranță, și ar fi păcat. E tare rău că s-au desființat vechile școli de meserii. Ce bune erau acum asemenea școli… Se și câștiga mai bine, era și mai mult de lucru. Altădată, în anii 90 intrau pe ușa atelierului poate și 200 de clienți în fiecare zi, acum nu sunt mai mult de 20, 30 în zilele bune. Și așa, însă, un salariu tot îl faci, de asta vă spun că e păcat că nu mai găsești pe nimeni să ducă mai departe această meserie.

De asta vă spuneam, că nu cred că vom mai auzi de meseria asta peste vreo 10 ani. Nici noi nu știm cât vom mai rezista și vom pune lacătul pe ușă. Să redeschizi apoi e și mai greu, o chirie sub 300-500 de euro nu găsești. Asta e marea mea tristețe, că dispare această meserie, de fapt toate meseriile astea vechi, că nu mai pune nimeni bază pe micii meseriași.”, a încheiat plin de amărăciune meșterul.

Întoarcere în timp

Personaje de poveste precum meșterul Vasile de pe Horea mai sunt încă, mulți au dispărut însă cu profesiile lor cu tot.

Dacă e să ne întoarcem în timp, ne amintim de umbrelari, de sticlari, bijutieri, tinichigii, anticari, lustragii, blănari, geamgii, marochineri, remaieuzi, dactilografi, păpușari, brichetari, peruchieri, cafegii, proiecționiști, bobinatori, tocilari, retușieri, sifonărari, plăpumari, lăcătuși.

Și exemplele pot continua: butafori, vânzători de lozuri, fochiști, frezori, depanatori radio-tv etc

Vremuri grele și pentru meseriile de azi

Specialiștii în piața muncii dau ca sigure cel puțin 10 meserii care peste 10 ani vor înceta să mai existe.

Publicaţia online „Noizz” recomandă celor care se află în faţa alegerii unei cariere să reflecteze bine asupra deciziei pe care o vor lua, deoarece modernizarea epocii noastre şi schimbările ce se vor produce, în contextul acestei modernizări, în viaţa culturală şi în stilul de viaţă vor transforma şi piaţa muncii. În timp ce unele categorii de cariere vor prospera, altele vor cunoaşte un declin tot mai accentuat, scrie revista „Noizz”, care a prezentat şase domenii de activitate care au şanse mari să nu mai existe în următorii zece ani.

Concret, studiul se referă la meserii precum:

casier, în condiţiile în care casele de bani automate devin tot mai răspândite;

vânzătorii de servicii în domeniul telefoniei mobile;

agenţiile de voiaj;

şofer de taxi;

tipografi şi angajaţi aii editurilor – cei mai mulţi navighează acum pe platforme digitale, astfel că lucrătorii printului va trebui neapărat să se adapteze la condiţiile oferite de online, dacă vor să lucreze în continure în domenii similare;

angajaţii de la poştă – acest sector va putea să susţină un număr de angajaţi tot mai mic şi nu numai din cauza tehnologiei digitale, ci din cauza firmelor private care vor să le ia locul.

IMG_5183 IMG_5188
<
>

Postaţi un comentariu