„Fotbal de Stradă”, un exemplu de la Timișoara pentru toată țara

Aspect din timpul antrenamentelor

Text și foto: Andrada Lăutaru
Era primăvara anului 1998 când Mihai Rosus, fost jucător de fotbal semiprofesionist, trecea prin , , Piața 700” din Timișoara și a văzut cam 15 copii care trăgeau aurolac dintr-o pungă și, în același timp, se jucau cu o minge spartă de fotbal. A simțit cum mirosul curat al pomilor, s-a amestecat atunci cu gustul prafului de pe stradă. A fost impresionat de faptul că acei copii nu lăsau nici punga de aurolac, nici mingea: , , Am simțit că acei copii au nevoie de afecțiune, iar eu pot să le ofer acest lucru.” Atunci a vizualizat un proiect social de reintegrare prin fotbal. Câteva săptămâni mai târziu, de 1 iunie, a organizat o primă întâlnire între aceștia, pe un teren de fotbal, i-a împărțit pe echipe și le-a făcut cunoștință cu fotbalul semiorganizat. La rândul lor, copiii i-au făcut lui cunoștință cu ceea ce înseamnă viața pe stradă și excluziunea socială. Dintre cei aproximativ 150 de oameni veniți atunci, , , copii” de toate vârstele, Mihai își amintește că mulți își doreau să iasă din acest mediu, dar pur și simplu nu aveau cum. Alții doreau ca măcar copiii lor să aibă șansa unei vieți departe de străzi. Simțind gustul unei schimbări, el a decis să îi ajute, iar ei să se lase ajutați. La început reticenți, au mers, totuși, la antrenamentele ce au început să aibă loc o dată pe lună. Jucau pe terenuri închiriate cu banii pe care Mihai reușea să îi strângă de la prieteni și prin donații. Treptat, au început să vină tot mai mulți băieți, mulți dintre ei spunându-i antrenorului unde mai trăiesc și alți tineri care ar putea fi interesați.

Chiar dacă prietenii i-au spus că își pierde timpul, el a văzut efectul benefic pe care îl avea fotbalul asupra copiilor. De aceea, a mers mai departe și a lansat programul , , Și tu poți să fii campion”, organizând mai multe campionate la nivel local și național: , , Am văzut o ameliorare a comportamentului atunci când vin la antrenamente și meciuri, le acaperezi timpul cu ceva- își consumă energia într-un mod benefic. Plus că fotbalul te învață să fii fair-play, să te poți controla pe teren, în situații de stres și să folosești acest  autocontrol și pe stradă.”

De atunci, strada, mingea și (auto)controlul au devenit un stil de viață pentru tinerii fără adăpost din Timișoara. Pe numele său, Fotbal De Stradă, este un proiect al Fundației Metanoia din Timișoara, prin care se dorește oferirea unei alternative de integrare socială pentru copiii străzii și persoanele dependente de alcool sau droguri. Fost jucător semiprofesionist, Mihai nu a renunțat nici la treningul și șapca pe care le poartă în timpul liber, nici la echipamentul de pe terenul de fotbal și a devenit antrenor în urmă cu 15 ani. Vocea lui Mihai este una calmă, ce capătă nuanțe neașteptate atunci când vorbește de fotbal. Tot atunci, ochii îi devin de un maro mai deschis și expresia feței se transformă toată într-un zâmbet. Se încruntă atunci când vorbește de respect, asta e ceea ce le cere băieților: să îl respecte și să nu mintă. A început să se organizeze la nivel local, iar treptat a intrat în contact cu alte centre, din țară și străinătate. Acum, fotbalul de stradă a devenit un mod de viață pentru mulți dintre cei fără adăpost și o satisfacție enormă pentru Mihai. Care a fost liantul? Nu doar mingea de fotbal, pasiunea și perseverența celor care au început să joace, ci și sentimentul de apartenență la un grup, într-un proiect alături de oameni care nu (te) judecă. Din anul 2003, Mihai s-a dedicat exclusiv acestui proiect, iar în 2008, echipa de fotbal de stradă din Timișoara a participat pentru prima dată la un campionat mondial, în Australia. Din 48 de echipe de fotbal de stradă, au ocupat locul 26, un loc ce i-a mulțumit la momentul respectiv. Mihai spune că nu contează (doar) felul în care decurge meciul sau locul pe care te clasezi, ci mai ales evoluția băieților: , , e o satisfacție enormă să vezi evoluția băieților, să vezi că a fost lider de bandă nu știu de care și prin fotbal a reușit să se integreze, să joace alături de o echipă și să îți facă prieteni, coechipierii, dar și băieții de la alte echipe.”

 „Şi tu poţi fi campion”

Băieții care joacă fotbal la fundația din Timișoara vin din două medii- fie din centre de copii, fie de pe stradă. Din anul 2008 până în prezent, Mihai a văzut cum aproape jumătate dintre cei veniți din centre s-au reabilitat. Situația se schimbă în cazul celor de pe stradă, toți păstrându-și același stil de viață în afara terenului de fotbal. Pe teren, se supun regulilor cu toții. Tricourile lor au numere aleatorii și chiar dacă echipa are un căpitan, numărul 10 nu există pentru a nu isca discuții. Oricum, fiecare dintre ei este un campion, spune Mihai. Până în prezent, echipa nu a fost amendată cu niciun cartonaș. În afara terenului, fiecare trăiește după proprile-i reguli sau se adaptează regulilor străzii.

Viața ca o repriză

În căminul asociației Rudolf Walther din Timișoara, l-am cunoscut pe Petre, unul dintre cei care a reînvățat să se bucure cu mingea la picioare.

Petre aleargă spre noi într-un trening gri atunci când Mihai îl sună să ne deschidă poarta spre povestea sa. Chiar dacă trage zăvorul porții metalice cu hotărâre, are o privire de copil ce se fâstâcește ca în fața vizitei neașteptate a educatoarei. Îmi întinde modest mâna și spune scurt: Petre. Privește în jos atunci când antrenorul îl prezintă drept căpitanul echipei. Petre are 20 de ani și anul acesta a participat la Homeless World Cup, fiind căpitanul echipei de fotbal de stradă din Timișoara. Homeless World Cup a luat naștere în Scoția în 2001, atunci când sociologii Mel Young și Harald Schmied au realizat că fotbalul este limba comună, jucată de mulți dintre cei care trăiesc sub cerul liber. Între poarta închisă la mijloc cu un zăvor ruginit și strada pe care mașinile se înghesuie în fața căminului, este un gazon în aer liber, atât de verde încât amintește de vara ce ar trebui să fie încă aici. Părăsim acest decor pentru a intra în casă. La parter, ne întâmpină o masă de , , ping-pong”, hobby-ul de casă al celor ce locuiesc aici. De două săptămâni, Petre s-a mutat în camera cu numărul 5 de la etajul 1, într-o dependință a Fundației Rudolf Walther situată undeva departe de agitația centrului Timișoarei. Înconjurată de pomi ce se lasă acum dezbrăcați, păzită de un cățel negru fără nume și o pisică la fel de , , colorată” , pare o cabană de undeva din munți. De fapt, această locuință este al doilea pas în evoluția copiilor din centre spre o viață independentă- un fel de chirie, spune Petre. Plătește 150 de RON pe lună și are asigurat totul; singura condiție este că trebuie să își găsească ceva de lucru. Deoarece fotbalul îi oferă mai mult satisfacții spirituale, își caută orice se încadrează în cele două cerințe personale- să fie program de luni până vineri, fără weekend și să nu fie foarte departe de oraș, nu are bani sau timp pentru navetă. În final, ar accepta orice slujbă.

Deocamdată, singurul său câștig este din minifotbal. Recent, s-a alăturat și echipei de fotbal social, , , Family” din Timișoara. Dacă pentru fotbalul de stradă se luptă petru victorie alături de 3 colegi, preț de 7 minute repriza, la minifotbalul joacă alături de 5 coechipieri, în două reprize a câte 25 de minute. Câștigul variază în funcție de rezultatele de la meciuri- la victorie primește 100 de lei, la egal 50, iar dacă pierde, singurul câștig rămâne experiența. În cele două luni de când joacă, a avut doar victorii, lucru ce îl motivează să meargă mai departe, dar care încă nu este suficient pentru a se putea susține financiar singur. Până când va avea un serviciu full-time, primește în continuare ajutor de la fundația Rudolf Walther, ce din 2008 furnizează servicii de asistenţă socială prin intermediul Serviciului pentru Dezvoltarea Deprinderilor de Viaţă Independentă.

De fotbal s-a îndrăgostit încă din copilărie. Petre a făcut cunoștință cu fotbalul atunci când era în clasa a treia, într-un alt cămin al fundației. Atunci a descoperit că este un lucru care îi place și care îl face să uite de problemele sale. Acum îl numește , , CEL mai bun prieten”. Anul trecut a auzit de Homeless Wold Cup și s-a interesat ce înseamnă fotbalul de stradă. După ce a văzut câteva filmări pe youtube, s-a decis să încerce: , , mi-a plăcut mult și anul ăsta am zis să încerc și eu.” Așa l-a cunoscut pe Mihai și a descoperit și magia fotbalului jucat la nivel internațional.

Campionatul european, campionatul mondial și campionatul balcanic

Atunci când Petre îmi povestea despre turnee, parcă-i simţeam energia cu care se-ncarcă pe terenul de fotbal. La fel mi-a vorbit și despre drumurile pe care le-a parcurs alături de echipa din Timișoara anul acesta: , , Am fost în Germania la Campionatul European, unde am câștigat locul 1, după am făcut o pauză, antrenamente și am  mers la Campionatul Mondial din Pozna unde am ieșit pe locul 7. Am auzit că e cel mai bine clasat până acum, dar, da, se putea și mai bine dacă ne mai chinuiam un pic.” După toate aceste experiențe a ajuns la concluzia că nu e greu deloc, mai ales dacă îți place și te chinui un pic. Impactul unui campionat de talie internațională începe să îl simtă odată cu necesitatea deplasării în afara granițelor țării. Pentru el, ca și pentru cei mai mulți dintre băieți, părăsirea granițelor țării era până acum un gând ireal. Mihai îmi spune că mulți dintre cei care joacă nu au nici carte de identitate. La început, le făcea carte de identitate pe adresa fundației Metanoia, dar din cauza amenzilor pe care unii băieți le primeau, a decis să renunțe la acest obicei. Acum, cei care nu au carte de identitate, călătoresc la campionatele din străinătate cu cărți de identitate provizorii.

Presiunea meciului începe atunci când, înainte ca mingea să se învârtă la picioarele lui, aude imnul la radio. Atunci încep emoțiile. Fotbalul de stradă are alte reguli o repriză durează doar 7 minute, de aceea trecerea de la emoții, la joc este una rapidă. Petre depășește etapa de trac gândindu-se că urmează să facă ceea ce a făcut mereu, ceea ce îi place- să joace fotbal. Asta nu are cum să îi iasă rău, spune el printr-un zâmbet. Până acum, nici nu i-au ieșit rău. Îmi spune că experiențele celor două campionate la care tocmai a participat sunt unele unice, cele mai frumoase pe care le-a avut în viața sa. Zâmbește și privește încă o dată în jos.

Se gândește adesea la viitor. Totodată, este conștient că , , un viitor în fotbal nu mai merge la vârsta asta, doar dacă ai bani. Sincer. Fără impresar e mult mai greu să reușești în fotbal… chiar dacă ești talentat.”  Viața l-a aruncat în joc de mic, a ajuns într-un centru pentru copii la vârsta de 10 ani, atunci când tatăl său a intrat la închisoare, iar mama nu a avut cum să se mai ocupe de el. Încă vorbește cu mama şi cu cei cinci fraţi „când şi când”. Acum, împarte camera numărul cinci, cameră ce trădează din primele secunde ocupația celor care o locuiesc, cu Alex, colegul său de echipă și un bun prieten. La picioarele celor două paturi ce sunt, alături de un dulap și o măsuță, singurul mobilier din cameră, se odihnesc încălțări de fotbal. De fereastră este atârnată o șapcă albastră, iar din dulap atârnă câteva treninguri. Albul pereților nu a fost colorat cu niciun tablou, poster sau ceas, iar geamul ferestrei este dublat, pe pervazul din exterior, cu un rând de adidași.

Alex: , , Eu iubesc fotbalul, în general. Pentru mine, prima și prima dată e fotbalul și după altceva.”

Cu un trening albastru închis, mâinile strânse pe genunchi și aceeași lumină în privire pe care am remarcat-o și la Petre, atunci când vorbește despre fotbal, la început Alex ezită prin răspunsuri scurte să mă lase să-i cunosc povestea. Scapă totuși de emoții la fel de repede precum a învățat pe terenul de fotbal și îmi mărturisește că la primul său meci din campionat, notele muzicale ale imnului au venit încărcate cu conștientizare. Trezit pe terenul de fotbal în fața unui meci important, a încercat să fredoneze și el, atât cât știa. Jocul i-a ieșit mai bine decât cântatul, îmi spune și un zâmbet pare să îngroape ultimele urme ale emoției cu care a început conversația. La cei 20 de ani pe care îi poartă precum un om mare care a trebuit să fugă spre maturizare, are un trecut de 7 ani de fotbal jucat alături de Petre la echipa de fotbal de la Rudolf Walhter. Înainte de a afla ce înseamnă jocul în echipă, s-a atașat de fotbal în satul ce i-a găzduit scurta copilărie. Pe atunci (se) juca zilnic cu prietenii din zonă. Într-un sat aflat la 80 de km distanță de Timișoara, trăiește familia sa- tatăl și fratele. Mama lui a murit pe atunci când el era încă un copil care descoperea mingea de fotbal. Îmi mărturisește că, din cauza greutăților din familia sa, , , el a fost cel norocos”: a mers la școală și s-a împrietenit cu fotbalul. Cu tatăl și fratele mai vorbește uneori, dar până acum, nu au venit niciodată să îl vadă jucând. O parte din noroc o ține legată pe mâna stângă, sub forma unei brățări negru cu roșu, primite de la o fostă educatoare de la fundația Rudof Walther. La fiecare pauză, privirea îi coboară spre podeauna ce găzduiește multe încălțări cu crampoane. Totuși, ochii nu privesc mai jos de brățara ce îi leagă mâna sprijinită pe piciorul stâng. Pare că ar dori să arunce o parte din noroc peste acest picior ce a suferit în trecut. A fost nevoit să renunțe de fotbal de 2 ori – o dată timp de patru luni, din cauza unei entorse de gradul II, iar a doua oară, pauza a fost mai lungă, , , din cauza cocoșului”. Alex îmi povestește cum tăia lemne la țară, iar cocoșul din curte era foarte agitat și i-a atras atenția de multe ori. La ultima distragere, toporul a ocolit butucul și i-a rănit piciorul. O cicatrice lungă de aproximativ 10 centimetri a rămas dovada celei mai lungi pauze pe care a luat-o de la fotbal.

Acum a învățat să joace în echipă, pentru echipă, nu pe cont propriu. Fotbalul i-a predat și lecția despre încredere: , , Pentru a juca în echipă, trebuie să avem încredere în noi.  Cum se câștigă aceasta? Eu îmi văd de treaba mea și ceilalți își ei își văd de treaba lor.” Așa joacă amiabil și câștiga sau pierd un meci, fără a își reproșa ceva unii altora.

Nu există generalizare pentru viața lui, îmi spune că depinde și de el ce valoare îi dă fiecărei zile. Fotbalul rămâne singura constantă: , , Nu m-am gândit niciodată să renunț la fotbal- e greu uneori, dar pot să am orice pe cap, la fotbal nu renunț. E un fel de relaxare, atunci când joc fotbal uit de toate problemele.”

, , Ăsta e fotbalul, fenomenul care te leagă”

Pentru că nu vorbesc limba engleză, la campionatele internaționale, limbă comună devine fotbalul, semnele și cuvintele , , win” și , , lose”. Acestea sunt și primul pas ce leagă noi prietenii. De la campionatele la care au participat în acest an, Petre și Alex s-au întos mai apropiați față de coechipierii lor, dar și cu confirmarea că se poate lupta și câștiga. Au văzut totodată tineri ce trăiesc povești similare cu a lor, în societăți complet diferite. Asta le-a (re)confirmat faptul că nu sunt singuri.

Una dintre regulile acestor campionate spune că cine a fost o dată la campionatul mondial, nu mai poate participa. În ceea ce privește campionatul european, s-a introdus doar de anul acesta. S-a jucat în premieră la Munchen, în Germania, iar băieții din Timișoara l-au câștigat.Cu scopul de a facilita tranziția jucătorilor de la un joc local, la unul internațional, campionatul european va fi organizat în fiecare primăvară. , , E o schimbare majoră când vii de pe stradă sau de la un centru unde nu ești băgat în seamă, nu are nimeni un contact direct cu tine și ajungi acolo unde toată lumea îți face poze, ești îmbrăcat în echipament. E un șoc prea mare. De multe ori nu realizează ce se petrece. De aceea se organizează, începând cu acest an, și campionat european la care participă 8 jucători- 4 care au participat și înainte, pentru a-i ajuta pe ceilalți 4 noi să se familiarizeze cu noua experiență.”, spune Mihai Rosus.

Unul dintre cele mai mari ziduri pe care trebuie să le înfrunte băieții este cel construit de mentalitatea oamenilor. De multe ori, lumea îi ignoră pentru simplul motiv că vin din case de copii.

Mihai spune că nici Federația Română de Fotbal(FRF) nu înțelege acest fenomen social. Prima dată când i-au contactat pentru a le cere echipamente pentru campionatul european din acest an, au primit , , niște echipamente de bazar, ce nu aveau nicio tangență cu echipa națională.” Au  hotărât  atunci să protesteze față de comportamentul celor de la Federație și au  joacat în maieurile de antrenamente, afișând totodată un banner cu textul: , , Ne calificăm în fiecare an la Campionatele Mondiale, dar voi (F.R.F.) nu ne dați nicio VALOARE”. După acest lucru, întorși acasă cu titlul de campioni la , , European Homeless Cup 2013”, au făcut o scrisoare deschisă către Pro Sport. În final, au primit de la Federație și echipamentele cerute. Acum, speră ca în urma campionatelor ogranizate la nivel internațional și a reușitelor băieților de la echipa din Timișoara, mentalităție să se schimbe mai ușor, lumea să devină  mult mai deschisă și mai tolerantă.

Alături de Petre și Alex, echipa Fotbal de stradă Metanoia a participat la campionatele din acest an fiind formată în totalitate din băieți crescuți în centre de plasament și uniți prin pasiunea pentru fotbal. Realitatea acestor copii, se divide tranșant- terenul numit viață în care se luptă zilnic pentru supraviețuire și terenul de fotbal în care lupta devine și bucuria supremă de a face ceea ce iubesc. Fotbalul a șters două granițe pentru ei: cea dintre viața de pe stradă și viața trăită într-un mediu organizat, dar și granițe fizice, cu fiecare campionat la care au participat în străinătate. Pe terenul de fotbal, aleargă, glumesc și lovesc fiecare minge cu aceeași hotărâre cu care trebuie să înfrunte viața în fiecare zi.

Băieții tocmai s-au întors de la Campionatul Balcanic din Serbia cu titlul de vicecampioni balcanici și se pregătesc pentru următoarele campionate, ce au loc la nivel național în luna decembrie.

1 Comentariu

  1. Adriana spune:

    Mi se pare foarte frumos sa-ti ajuti semenii mai ales ca niciodata nu e prea tarziu sa incepi viata pe care ti-o doresti! sa speram ca se vor mai schimba si alte lucruri in bine in Timisoara! Multa bafta!

Postaţi un comentariu