Premiul Mentor pentru Excelență în Educație, la 88 de ani: Povestea de viață a profesoarei Emilia Roșca

Foto: Dan Bodea

 „Acum, că am devenit «vedetă», puteți intra!”, cu aceste cuvinte ne-a întâmpinat doamna Emilia Roșca în locuința ei, a doua zi după ce a fost distinsă cu Premiul Mentor pentru Excelență în Educație. Evenimentul este organizat anual, de cinci ani de zile și constă în premierea a zece profesori și antrenori din întreaga țară care, cu pasiune și devotament, au format generații de elevi. „Excelența în educație înseamnă să fii competent, să ai dragoste pentru meserie și pentru copii”, astfel rezumă doamna Roșca acest titlu în cel mai mare grad pe care l-a primit în urma recomandărilor foștilor săi elevi.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Deși la vârsta înaintată  pe care o are – de altfel foarte „sensibilă” cum îi place să catalogheze cei 88 de ani pe care îi va împlini în curând -, ieșirile din casă se limitează la concertul simfonic de vineri seara, de la Filarmonică, la slujba de duminică de la Biserică și la o vizită pe care o face sâmbăta fiului și nepoților ei, doamna Roșca este o persoană care continuă să trăiască intens în amintirea tuturor celor cărora le-a fost profesoară.

Deși a fost de 12 ori în Franța,   doamna Roșca niciodată nu și-a dorit să se stabilească acolo sau cu atât mai puțin în America,   pe care a vizitat-o în tinerețe/Foto: Dan Bodea

Deși a fost de 12 ori în Franța, doamna Roșca niciodată nu și-a dorit să se stabilească acolo sau cu atât mai puțin în America, pe care a vizitat-o în tinerețe/Foto: Dan Bodea

Emilia Roșca mărturisește astăzi că mulți ani la rând viața ei de familie s-a rezumat la școală, la colegi și la elevii cărora le-a predat limba franceză. Cine a trecut prin „Școala Roșca” a simțit asta, la fel cum a simțit ce înseamnă ultra-exigența și lipsa oricăror concesii atunci când vine vorba de apreciat adevăratele aptitudini la clasă. „Nu știu dacă am dat 20 de medii de zece în toată cariera mea. O singură elevă am care nu mă salută, pentru că în momentul în care  tatăl ei avea o poziție extraordinară la Conservator și eu eram amenințată să fiu dată afară din slujbă din cauza soțului meu, fata aceasta a avut nota șapte la franceză, nu zece. La mine nu mergea așa. Și acum îmi amintesc un băiețel de la țară, cu o mutrișoară rotundă și roșie, Sorin Miescu, absolut adorabil. Pe copilul acesta l-am iubit extraordinar și avea zece la franceză. Am avut și un elev care din cauza mea a pierdut un an la Conservator după ce la Bacalaureat mi-a dat foaia goală. Patru dai când scrii prostii, dar eu i-am dat doi pentru că nu scrisese nimic. A venit la liceu cu tatăl lui și a spus că merge și mă reclamă la tovarășul Ceaușescu că nu încurajez fiii de muncitori. I-am spus că meargă și dacă tovarășul va scrie că fiii de muncitori nu trebuie să muncească, atunci îi trec băiatul”, povestește doamna Emilia Roșca.

Primele succese: Malalule!

Și-a început cariera ca profesoară de limba rusă, a continuat ca profesoară de română și, după cinci ani de când intrase în învățământ, a primit și primele ore de franceză, chiar dacă trebuia să meargă la patru școli pentru a-și face norma. Din fericire, în anul 1959, a obținut un post la Liceul de Muzică din Cluj unde directorul de atunci, domnul Leontin Chișu, îi trata cu același respect și pe acei profesori care aveau origini sociale „putrede”. La Liceul de Muzică a predat timp de 25 de ani limba franceză până când s-a pensionat, înainte de 1989. „Am început ca profesoară de limbă rusă în Vama Feleacului, unde mergeam o oră și jumătate prin zăpadă. Școala era o colibă mică încălzită cu turbă. Copiii mă așteptau în poartă și mă îmbrățișau și aveam un sentiment de nedescris. Apoi, ani de zile am predat limba română la Școala profesională de Industrie Alimentară. Acolo am avut primele «succese» profesionale de care tatăl meu a râs o săptămână. Am avut printre elevi un secui, foarte muncitor, dar nu luminat la minte. La un moment dat le-am cerut elevilor să decline substantivul mamă și el mi l-a declinat după modelul substantivului elevul: Nominativ: Mamalul, Genitiv: al mamalului, Dativ: malalului, Acuzativ: pe malalul, Vocativ: malalule!. Mai țin minte că la o teză le-am dat să vorbească despre cronicarii românii și unul dintre ei mi-a scris că cei trei cronicari au fost: Grigore Ureche, Miron Costin și Mitrea Cocor”, își amintește, printre zâmbete, profesoara Roșca.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Valahi, puturoși, cărați-vă!

Nepoată de preot din două părți – bunicul său din partea tatălui fiind preot ortodox și bunicul din partea mamei protopop greco-catolic -, născută în Dej, unde tatăl său era magistrat, Emilia Roșca s-a mutat la Cluj în momentul în care capul familiei a fost numit consilier la Curtea de Apel. După doi ani de zile, când a venit Dictatul de la Viena, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthiste, familia Emiliei Roșca nu a mai avut zile bune. „Valahi, puturoși, cărați-vă!, doar asta am auzit în toată acea perioadă. Atunci am plecat la Sibiu cu părinții și cu sora mea, unde am terminat liceul și mi-am luat Bacalaureatul. Deși era război, noi nu am simțit în nici un fel acea perioadă. La noi în casă se punea accentul nu pe vestimentație, ci pe cultură. Am primit ore de franceză, de vioară, de pian. Eram tineri, entuziaști, locuiam într-un cartier plin cu tei. Pe acolo se plimbau toți îndrăgostiții și noi știam primele idile. A fost o perioadă fără griji, cea mai calmă din viața mea. Armata germană avea un singur soldat în fața comandamentului, care stătea într-o poziție de puteai să juri că e statuie. Când au venit rușii, au început nenorocirile. Pe noi ne-au evacuat în 24 de ore pentru a-și instala cartierul general și zece zile am stat pe la rude și prieteni. Când a trebuit să evacuăm, am lăsat în urmă paturile și biblioteca, iar la întoarcere, toată biblioteca era sfâșiată și aruncată în curte”, povestește Emilia Roșca.

Revenind la Cluj, alte nenorociri aveau să se întâmple o dată cu preluarea puterii de către comuniști. „Tatăl meu a lucrat o vreme ca notar public, dar mama mea s-a îmbolnăvit de cancer și am fost martoră opt luni de zile la agonia ei. După Bacalaureat m-am înscris la Medicină și am făcut doi ani. Era prea mare buchiseală și trebuia să înveți pe dinafară manuale întregi, iar eu nu puteam să învăț papagalicește ceva ce nu puteam să îmi imaginez. Primul meu eșec major în viață a fost căderea la examenul de Anatomie. Niciodată nu am fost prietenă cu matematica și aveam înclinații spre partea literară. Nu înseamnă că dacă nu ești bun la matematică, ești prost, de exemplu și latina îți pune mintea la contribuție. Așa că am zis că mă înscriu la o facultate către care simt atracție, respectiv Filologia și vă dau cuvântul că aș face același lucru dacă ar fi să o iau de la început”, spune doamna Roșca.

Să nu dea Dumnezeu omului atâta cât poate să rabde!

Astfel, a început să studieze limba franceză principal, iar româna și istoria ca specializări secundare. Între timp, la 20 de ani, s-a căsătorit, fiind însărcinată în luna a opta când și-a dat examenele de istorie. La puțin timp a venit ordinul prin care trebuia să renunțe la specializările secundare și împreună cu o parte dintre colegi a rămas la specializarea franceză deși, fiind limbă occidentală, era privită suspicios. „În acea vreme aveam și un necaz în familie, soțul meu care făcea parte dintr-o familie aristocratică, cu sentimente de dreapta, a fost arestat și aproape toată perioada căsătoriei mele am stat singură. Soțul meu a cunoscut toate închisorile comuniste, fiind arestat de trei ori și primind trei ani și jumătate de pușcărie. Când am sperat să se întoarcă acasă a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan unde a și murit. De la 35 de ani mi-am crescut copilul singură, mi-am ajutat și tatăl și am cunoscut o epocă de mizerie cumplită. Să nu dea Dumnezeu omului atâta cât poate să rabde”, spune doamna Roșca.

Fericirea cea mai mare în acei ani grei a fost pentru doamna Roșca șansa de a avea elevi și colegi nemaipomeniți. Deși are fiori și astăzi la gândul frigului de pe coridoare, anii pe care i-a petrecut la Liceul de Muzică îi consideră cei mai frumoși din viață. „Directorul nostru avea vederi foarte democratice și nu făcea deosebire între secția maghiară și secția română. A fost epoca cea mai frumoasă din viața mea pentru că am făcut ce îmi place și am făcut cu pasiune. Am rămas foarte surprinsă când am primit Premiul pentru Excelență în Educație. Eu mi-am făcut datoria cinstit și la mine nu trecea clasa oricine. Eram foarte severă, dar chiar și așa nici un elev nu îmi poartă pică. Când mă întâlnesc cu foști elevi îmi spun că au învățat franceza cu mine și asta este bucuria cea mai mare, că nu am trăit degeaba. Eu nu am avut viață de familie, pentru mine familia mea a fost școala, colegii și elevii mei”, mărturisește doamna profesoară.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Rolul de bunică „scârboasă”

Înainte de evenimentele din 1989, viața a făcut ca doamna Emilia Roșca să se pensioneze și să își asume de atunci rolul de bunică. „Mi-am continuat munca pedagogică în familie unde am fost o bunică «scârboasă». Îmi iubesc enorm cei doi nepoți, dar am fost foarte severă cu ei. Amândoi au terminat Conservatorul și cântă în orchestra Operei. De câte ori mergeam acolo, întrebam cum se poartă nepoții mei, iar dacă nu se purtau cum trebuie, aveau de-a face cu mine. Eu întotdeauna spun că dacă îți iubești copiii, să nu le permiți să facă orice. Fiul meu a terminat ca și mine franceza, s-a pensionat ca și conferențiar universitar și are o deviză a lui după scriitorul francez Marcel Pagnol, un scriitor foarte amuzant, un fel de Creangă românesc: «L’homme n’est pas fait pour travailler et la preuve, c’est que ça le fatigue-Omul nu-i făcut să muncească, dovadă că asta-l obosește». Fiul meu nu a fost nenorocit când s-a pensionat, dar eu am fost. Când m-am pensionat am făcut și criză de depresie și m-am angajat la o grădiniță să fac ore de franceză cu copiii pe gratis”, povestește Emilia Roșca.

Întrebată cine a fost de-a lungul vieții sale mentorul care a încurajat-o să devină omul care a devenit astăzi, doamna Roșca se întoarce, din nou, cu gândul la tatăl ei. „Cred că tatăl meu a fost mentorul meu pentru corectitudinea și cinstea lui exemplară. Pe vremea mea intelectualii erau plătiți foarte bine și tatăl meu și-a întreținut singur familia din salariul lui. A fost de o cinste și o onestitate extraordinară și când văd astăzi magistrații ce sunt în stare să facă, mi se pare incredibil. Pe vremuri, aici în curte, eram singurii intelectuali și când a murit tatăl meu, toată lumea a spus că a murit ultimul gentleman. Întotdeauna l-am avut pe el ca model”, precizează Emilia Roșca. Au mai existat, de asemenea, alte două persoane cărora doamna Roca le va fi veșnic recunoscătoare pentru binele pe care i l-au făcut. „La un moment dat am fost dată afară din slujbă și zece zile am fost disperată. Directorul meu de la Arte Plastice s-a spălat pe mâni de mine ca și Pilat din Pont, dar directorul meu de la Liceul de Muzică  a mers la partid și și-a pus reputația în slujba mea. Pe doi oameni nu îi voi uita în viața mea: când s-a întors soțul meu prima dată din pușcărie, era iarnă și frig și un prieten ne-a cumpărat lemne. Pe el și pe directorul meu care mi-a salvat cariera nu îi voi uita”.

Astăzi, privind în urmă la anii de facultate și la cariera pe care a urmat-o în învățământul preuniversitar, doamna Emilia Roșca nu se consideră deloc inferioară colegilor săi care au continuat cariera la nivel universitar. „Pe nici un alt coleg de-al meu nu l-am simțit superior față de mine, cu excepția profesorului Mircea Zaciu și a colegei Ofelia Capdebo. Acestora le-am recunoscut superioritatea”, a mărturisit cu sinceritate doamna Roșca.

Astăzi, în casa pe care o are pe o stradă din centrul Clujului, doamna Emilia Roșca spune că mai trăiește doar pentru nepoții ei. Cărțile în limba franceză tronează în cele două încăperi frumoase ale locuinței, la fel cum covoarele persane au rămas neclintite o viață întreagă. „Eu vreau frumos pentru că noi am fost obișnuiți cu frumosul și așa vreau să rămână”, își exprimă dorința distina doamnă profesoară.

  „Cine nu are răbdare, să nu se facă profesor. Generația mea a fost plătită mizerabil, dar asta nu m-a determinat să renunț la meseria mea. La clasă aveam răbdare de înger, dar cu fiul meu nu aveam răbdare. Cu el niciodată nu am făcut franceză, abia când a dat admitere la facultate și l-am pregătit o lună. L-am chinuit de curgea apa pe el și am avut satisfacția că la examenul scris, din 350 de oameni, a luat singura notă de nouă”, Emilia Roșca, profesoară de franceză

IMG_0446

1 Comentariu

  1. STAN SEVASTA SICA spune:

    RESPECT !!!

Postaţi un comentariu