Noua imagine a Clujului. Dan Clinci, arhitect: „ În general, cred că e bine ce s-a făcut în 2015”

Dan Clinci / Foto: Dan Bodea

2015 este un an care va fi ţinut minte. Unii se încumetă să-l numească anul zero al unui tip nou şi mai  uman al  capitalismului românesc. Dacă lucrurile stau chiar aşa sau 2015 e doar un an sabatic luat de comisionarii sistemului rămâne de văzut. Unele răspunsuri pe această temă ni le va da anul viitor.

Cu o mobilizare de stare de asediu, procurorii au pătruns în 2015 în citadela corupţiei, după ce ani de zile au doar bătut la porţile ei. Potentaţii de ieri  au simţit spaima, uneori chiar frigul, celulelor de închisoare. Unul dintre ei este fostul preşedinte pe care destui îl suspectează că a patronat regimul mafiot.

Teama nu este îndeobşte un sentiment constructiv, iar atunci când este consecinţa unor acţiuni la limita legii a chiar organelor legii cu atât mai puţin. Paradoxal, în democraţia românească, frica aduce creştere economică. Cu ochii la DNA, miliardele de lei care anterior erau palmate şi plecau în paradisuri fiscale au rămas cuminţi în ţară. Poate fi una din explicaţiile performanţei economice ale unui guvern guraliv şi imprudent, totuşi cu bune rezultate economice.

Despre noul preşedinte în primul său an de mandat, nu sunt prea multe de spus, aşa cum nici dânsul nu a vorbit prea multe. A fost o binevenită pauză de silenzio stampa după opt ani de limbuţie prezidenţială agresivă. Preşedintele Iohannis a vrut un guvern al său şi, meritoriu, nu a forţat spiritul legii pentru a-l obţine. I l-a adus în cele din urmă emoţia colectivă declanşată de tragedia dintr-un club bucureştean. Guvernul de tehnocraţi format după demisia celui politic este o premieră în ultimii 25 de ani. Fiind prea devreme pentru a-i contabiliza realizări, să remarcăm  doar că pare îmboldit de bune intenţii, populat de persoane care stăpânesc domeniile şi călăuzit de practici europene.

Despre Cluj. Oraşul a parcurs un an nu tocmai rău chiar dacă elitele au rămas în zona provincială. La Bucureşti scandalurile urmăreau cazuri de plagiat în lucrările de doctorat ale politicienilor, la Cluj, preşedintele demis în cele din urmă al Consiliului judeţean s-a situat pe o treaptă mai jos: şi-a falsificat chiar diploma de absolvire a facultăţii. Primarul n-a reuşit, previzibil,   să ducă la final şantierele deschise pe bani europeni astfel încât câteva milioane de euro se vor pierde. Calvarul şoferilor a luat însă sfărşit şi ceea ce se întrevede din noua faţă a oraşului e îndeobşte apreciată. Mai mult, criza pare că a rămas în urmă, reluarea construcţiilor şi cozile de maşini de la mall-uri indică prosperitatea în creştere a urbei.  Cu normalitatea, dar şi cu tragismul său, 2015 a fost un an care a condus societatea românească pe un drum mai bun. (Redacția)

[do_widget “Easy Related Posts” ]

După un an în care șantierul din oraș ne-a sufocat, noua imagine a Clujului se conturează încet, dar sigur. Cum va arăta orașul după toate reparațiile din 2015? Ce s-a făcut bine, unde s-a greșit? Au fost folosite materiale de calitate sau din contră? Ce ar (mai) trebui făcut? Transilvania Reporter l-a provocat pe arhitectul clujean Dan Clinci, cel care a dus anul acesta proiectul „Orașul meu acasă” în cartierele Clujului, pentru a-I face pe oameni să îndrăgească și mai mult orașul, să ne spună cum a evoluat orașul în ultimul timp, care îi sunt plusurile și care îi sunt minusurile din punct de vedere estetic, arhitectural.

„De-a lungul anului mai tot orașul a fost în șantier. Un șantier deschis pe multe fronturi, foarte multe dintre arterele importante, unele ca mărime, unele prin poziționarea lor strategică în oraș au fost printre subiectele acestei modernizări de tramă stradală. Acest șantier a fost perceput ca un uriaș disconfort, traficul a fost puternic afectat, pietonii făceau slalom printre trotuare desfundate. E evident că orice șantier aduce iritare și e de asemenea normal ca fiecare dintre noi să manifeste nervozitate. Însă e important ce rămâne după șantier. Mie unul mi se pare un pas important faptul că acum trotuarele sunt pavate cu piatră. E fără îndoială o îmbunătățire. Piatra folosită este un granit oarecum sare și piper cu inserții cromatice în diferite tonuri de gri și crem maroniu, probabil importat din China și utilizat în plăci de 8 cm grosime. E un material accesibil ca și cost. Piatra e în general un material scump, așa că atunci când vrei să pavezi un întreg oraș e normal să cauți materialele care fiind totuși rezistente sunt însă și convenabile ca preț. S-a întâmplat să am și eu de proiectat la un moment dat o piață publică și acest material a fost și alegerea noastră de atunci. Granitul e o piatra dură, rezistentă și durabilă așa că, acesta era materialul care se recomandă singur.

Desigur că întotdeauna caldarâmul se mai și murdărește, doar e „pe jos”. Însă, printre mulți factori care pot afecta curățenia acestuia, totuși principalul dușman al pavajului de piatră rămâne indiscutabil: Shaorma! Priviți doar așa de curiozitate, porțiunile din jurul băncilor de pe Eroilor și veți vedea bălți de unsoare de parcă ar fi un parc auto și nu centrul orașului. Sunt sutele și miile de picături de maioneză pe care le scapă consumatorii de shaorma pe jos voit, aplecându-se atenți să nu le cadă pe haine. Urât. Încă nu reușim să asimilăm acest pavaj ca și pe propria noastră curte, sau chiar propria podea. Fiind „afară” el nu este protejat, nu este asimilat afectiv și această atitudine, încă se vede marcată puternic în tot spațiul public românesc, și nu numai.

Cel mai mare câștig este însă dispariția căilor aeriene, a cablurilor. Clujul nu mai putea fi fotografiat din niciun unghi, fără ca o puzderie de fire să nu îți brăzdeze cadrul imaginii. Noi trecătorii ajunseserăm în zecile astea de ani să le ignoram, însă pentru cineva „venit de afară” era o priveliște grotescă. Acum, după ce ele au fost îndepărtate (îngropate) am întâlnit oameni care se mirau de cât de curată e perspectiva pe care o ai înspre clădirile frumoase ale orașului. Pe care, pe multe dintre ele nici nu le remarcai. E importantă de asemenea implementarea iluminatului cu LED. E un sistem nou care a schimbat luminozitatea nocturnă a orașului.

În general, cred că e bine ce s-a făcut. Însă în acest bilanț al unui an în care străzile au fost un erou de prima pagina în Cluj, cred că pe lângă enumerarea lucrurilor bune care s-au făcut, trebuie menționat faptul că, de departe, în domeniul modernizării tramei stradale și în încercarea noastră a tuturor, de a ne înscrie printre orașele europene, cel mai și cel mai bun lucru este unul care este marcabil ca valoros tocmai pentru că nu s-a făcut!

E vorba despre acea lărgire a Splaiului Independenței, lărgire care o transformă, practic, într-o porțiune de șosea interurbană, aterizată completamente stângaci, în inima orașului. O astfel de intervenție care a fost calculată doar din perspectiva dezvoltării traficului auto neglija complet faptul că amplasamentul acesteia spulbera valențele peisagere ale unei dintre cele mai frumoase porțiuni a râului Someș. Practic, între Podul Garibaldi și Podul Elizabeta (pasarela pietonală de lângă Opera Maghiară), Someșul devenea inaccesibil și invizibil pietonului. Această șosea ar fi introdus două benzi suplimentare de trafic auto de viteză medie între Cetățuie, râu și parc, fragmentând zona de reculegere a orașului.

După câteva momente de suspans în care societatea civilă a reacționat prompt și s-au născut discuții aprinse putem spune că e un mare noroc pentru oraș faptul că s-a luat decizia de a se renunța la acest proiect. Faptul că s-a generat împotrivire și faptul că până la urmă municipalitatea a răspuns, creându-se un grup de lucru comun care a dus la un rezultat pozitiv e probabil unul dintre cele mai importante aspecte ale anului 2015. Un glonț care a șfichiuit pe la urechea Capitalei Culturale Europene.

De asemenea, anul acesta este de remarcat faptul că proiectele culturale au fost ceva mai închegate. Nu în sensul unei sobrietăți, deoarece nu aceasta era ținta organizatorilor. Însă s-a remarcat în seriozitatea și precizia cu care acestea au fost organizate faptul că breasla creatorilor de viață publică s-a maturizat. În ani de zile s-au conturat subiecte bine definite, s-au învățat pașii care trebuie parcurși de la ideea inițială și până la finalizare, s-au închegat echipe și s-au format noi și noi oameni proaspeți. Buni. Harnici și creativi.

Această ofertă din ce în ce mai elaborată și mai bine pusă la punct a crescut exigențele publicului. Cred că în acest an publicul a fost mult mai „format” și mai exigent în cumpănirea ofertei de eveniment cultural sau social, decât cel de acum patru, cinci ani. Deoarece, publicul a învățat deja să identifice și să pretindă calitate. Când ne referim la locuitorul Clujului (cetățean cu acte sau flotant, deopotrivă) putem vorbi deja de un consumator avizat de eveniment public! Între aceste două componente, organizatorul și consumatorul, se crează o provocare din ce în ce mai mare care, conform cererii și ofertei, nu face decât să crească nivelul valoric. E o escaladare graduală, din ce în ce mai distinctivă în oferta generală a orașului.

Orașul Acasă

Anul acesta, asociația noastră, www.urbannect.ro a derulat un proiect, care a dorit să continue o idee pe care am pus-o în practică încă de anul trecut. În octombrie 2014 am propus clujenilor un Living Urban construit din paleți refolosiți care era amplasat în mijlocul Pieței Unirii. Acesta propunea transformarea în mentalitatea trecătorilor a spațiului public al orașului în propriul cămin. Pentru că orașul este propriul nostru cămin, al tuturor. Am zăbovit atunci trei zile în piață servind ceai celor care găseau naturalețea gestului de a se așeza și de a sporovăi cu ceilalți concitadini ai lor/ai noștri pe mobilierul de Acasă. Din Orașul Acasă.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În acest an am decis să transformăm desfășurarea acțiunii într-o caravană, o caravană care își propunea să ajungă în cartierele orașului pentru a sublinia faptul că orașul nu se limitează ca spațiu public utilizabil în activitatea culturală doar la centrul istoric. Orasul este format și din cartiere. Mesajul nostru dorea să atragă atenția asupra valorii spațiului public din centrele de cartier și asupra nevoii de eveniment cultural pe care cartierele o au.

Am parcurs un drum care s-a întins pe durata a două luni, am poposit în patru locații diferite, cooptând în acțiunile noastre oameni din Grigorescu, Mănăștur, Gheorgheni, Mărăști, oameni pe care în cadrul ultimei etape, i-am invitat în centru, pe Eroilor.

În toate aceste etape ne-am jucat, am pictat, am jucat teatru, am reparat biciclete, am jucat table, am discutat despre cărti, despre jazz, despre filme, despre pescuit, am făcut schimb de jucării și de cărți, am dezbătut problema animalelor de casă și cea a grădinilor de plante aromatice de balcon și multe altele. A fost foarte, foarte greu. Am cărat, montat și demontat mobilierul de colo colo, ne-a plouat, am înghețat, dar a fost cea mai frumoasă experiență de spațiu public trăită de mine. Nimeni dintre cei implicați, atât dintre organizatori sau facilitatori, cât și dintre vizitatori nu s-a simțit ca fiind public! Toată lumea era parte din activitate. S-a construit de la sine, nimeni dintre noi nu are abilități atât de dezvoltate de comunicator încât să induca așa ceva, o atmosferă de comunitate, simplă și probabil tocmai de aceea, relaxată. Lumea vorbea, foarte repede se cunoșteau cu toții pe nume, se plimbau cu o cafea în mână de la atelierul de gătit la atelierul de biciclete. Între timp copiii se așezau să picteze o traistă urbană, tații erau atrași de campionatul de table. Eram cu toții niște membri ai unei familii, într-o zi normală de weekend.

Într-un cuvânt, cred că orașul Cluj este pregătit să dezvolte o viață comunitară activă și interactivă. Clujeanul a început prin a ieși din casă pentru a asista cuminte la spectacole, sau ca să se plimbe și a ajuns acum să iasa la picnic în parc în timpul unui festival de jazz. Sau să stea tolănit în piață, la un pahar de ceai! Sau să ia masa în mijlocul străzii Kogălniceanu. Sau… Sau… Aceste atitudini erau de neconceput acum câțiva ani. Ceea ce acum a intrat în normal, părea un sacrilegiu. Să calci pe iarba! Să șezi pe stradă! Să cânte cineva așa netam-nesam în piața publică! Toate aceste elemente pe care le întâlneam prin orașele lumii păreau nefirești și stingheritoare aici la noi.

Cred că asistăm, pardon, participăm, la transformarea comunității urbane dintr-un număr de individualități care își duc fiecare viața personală între serviciu și casă, limitându-se să interacționeze cu mediul social la strictul necesar, într-o societate consolidată ca și conglomerat. O societate în care indivizii comunică și interacționează, reacționând la stimuli și împărtășind fragmente din personalitatea proprie în acelasi timp în care asimilează alte fragmente din personalitatea altor membri ai comunității.

Un oraș care trăiește ca o entitate are șanse sporite de dezvoltare durabilă, pentru că acțiunile și hotărârile sale sunt rezultante ale comunicării și ale experienței câștigate prin interacțiunea comunitară a membrilor. Până la urmă o familie. Care își locuiește orașul ca pe propria casă”.

01-136-IMG_8446

Distribuie:

Postaţi un comentariu