Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

FOTODOCUMENT. Harta Arbitrajului de la Viena din 30 august. Documentul poartă semnăturile miniștrilor de Externe ai Italiei, Galeazzo Ciano, și Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și se află în arhiva Ministerului de Externe al României. Linia de frontieră a fost îngroșată digital, pentru o mai bună observare.

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

La 73 de ani după acel arbitraj, cu ajutorul unui istoric specializat în perioada celui de-al doilea război mondial, Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Am încercat să trecem dincolo de clișeele cunoscute, de ștampilele uzate și de adevărurile absolute, ușor de aflat la o simplă căutare pe Google.

Ottmar Trașcă, istoricul pe care l-am intervievat, este în sine un transilvănean get-beget. Vorbește în maghiară cu colegii, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”. Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară, și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean cu sânge amestecat, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

Reporter: Astăzi se împlinesc 73 de ani de la Dictatul de la Viena. În istoriografia românească i se spune dictat, dar în cea străină se numește arbitraj. De ce această diferență?

Ottmar Trașcă: În istoriografia străină decizia de la 30 august 1940 este numită ca arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945. Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen, pe care eu nu îl consider corect, fiindcă a fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român. Există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater, și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei, de exemplu?

Da, categoric. În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop,   la o defilare în Como,   în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Să revenim la arbitraj…

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.  În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu. Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde. Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată. Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului, în mare, dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin. În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații. La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

În acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României. Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde, citez, „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”. Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului. Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică. Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă
În vârstă de 44 de ani, Ottmar Trașcă și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1994” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia. A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.000 de kilometri pătrați cedați.

Este un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Care a fost impactul arbitrajului asupra vieții de zi cu zi a transilvănenilor din zona cedată?

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revine Ungariei, se face între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească evacuează zona, se retrag inclusiv armatele române. Automat, în loc vine stăpânirea maghiară. A venit în prima fază o administrație militară, până în noiembrie.

Ce înseamna asta la nivelul unui oraș?

Exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă. Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară. Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece. De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că ei sperau pe mai departe că vor obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania se schimbă. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944. Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Ministerul de Externe al Ungariei,   Istvan Csaky,   semnând arbitrajul

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Deci, de pierdut au avut tot simplii cetățeni de pierdut?

Evident. Întotdeauna așa se întâmplă. Nu politicienii trag ponoasele în primul rând, ci oamenii de rând.

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă…

Nu aveam nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea mea, a fost salutară. Altfel, dispăream de pe hartă. Aceasta e părerea mea. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei. Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, soarta Poloniei ne aștepta.

Polonezii au șarjat împotriva tancurilor…

Au șarjat, într-adevăr, au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale. Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii. Dacă rămânea un conflict minor româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici. De asemenea, Germania era pregătită cu diviza de parașutiști de care am mai spus și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României. Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania. Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii, cât este adevăr și cât este exagerare?

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari. Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor. Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă. Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu. S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respeciv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația se deteriorează așa de tare încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Cu comunitatea germană ce s-a întâmplat, ea fiind de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România?

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

1 Comentariu

  1. robi spune:

    este un articol nepartinitor si apreciez asta. viziunea asupra acelor evenimente mi se pare excelenta si sunt de acord cu ea. un singur lucru, in aparenta minor, am sa reprosesz autorului. de dragul nepartinirii, relele comise de catre unguri si romani sunt puse aproape la egalitate, dar este corect sa se spuna ca intotdeauna ungurii au inceput aceste rele, iar romanii au raspuns la ele. nu este un lucru crestinesc, dar este obligatoriu in situatii extreme, din multe puncte de vedere.

Postaţi un comentariu