Clienți de-o viață, povești de viață

Orice clujean care are cel puțin 30 de ani își amintește de cele câteva bucurii ale copilăriei trăite înainte de 1989. Înghețata la pachet, ambalată ca untul, bomboanele cu praf de cacao și nu în ultimul rând sifonul la pahar. La începutul anilor ’90 sifonăriile erau adevărate afaceri. Cine nu își mai amintește de sucul de la dozator, sau de la Tec?

Dar ce e val, ca valul trece și pe piață rezistă doar cei care cunosc meseria și oferă calitate. Deși par demodate sifonăriile există și astăzi, în cartiere, ascunse în vreun garaj pe cine știe ce alee. Aproape că nu le observi, dat atunci când le descoperi, dai peste clineți de-o viață, povești de viață și nu în ultimul rând afli secrete ale meseriei de sifonar.

Tainele meseriei
Printre puținele afaceri care rezistă încă din anii comunismului, e drept la o scară mult mai mică decât în urmă cu mai bine de trei decenii, sunt sifonăriile. O afacere cu sifon ar putea fi pusă pe picioare și în zilele noastre și nu ar necesita o investiție mai mare de 400-500 sute de euro, la care se adaugă chiria spațiului.

Cu siguranță în Cluj-Napoca există mai multe sifonării. Noi am decosperit-o pe cea a domnului Modi Anton. Aparent are vad comercial, fiind amplasată în Piața Flora din cartierul Mănăștur. În realitate, doar dacă pașii te duc pe o alee strâmtă, printre blocuri, dai de ea. Sigur, mai sunt clienții fideli care o știu de-o viață, pentru că sifonăria din Mănăștur datează de mai bine de 30 de ani, dar este administrată de domnul Modi doar de la jumătatea anilor ’90, de când s-a pensionat.

Să stai la taclale și-un pahar de sifon cu domnul Modi e ca și cum ai privi un documentar despre una dintre meseriile de vază din perioada de dinainte de ’89. Diferența dintre sifon și apa minerală nu e mare, ține doar de concentrația de CO2 din apă. Concret, apa trebuie pre-răcită între 4 şi 8 grade, pentru ca dioxidul de carbon să pătrundă intermolecular corespunzător în apă.

„Lucru foarte importat: apa de la reţea trebuie filtrată. După filtrare, apa intră într-un răcitor unde care conține de fapt două circuite de răcire. După ce s-a răcit, apa intră la carbogazificare. Asta înseamnă că apa se întâlneşte cu bioxidul de carbon şi se face omogenizarea. Sifonul este gata, dar mai înainte de comercializare se duce din nou la răcire, până ajunge la o temperatură de maximum 10 grade. Abia atunci sifonul poate fi servit”, își începe povestea domnul Modi.

După un asemenea monolog tehnic, ba pe alocuri chiar științific, următoarea întrebare a venit firesc: ce școală ați făcut pentru meseria asta? ”În ’60 m-am înscris la Şcoala profesională, la Grupul Şcolar Tehnofrig. Pe vremea aia la profesională făceai şi fizică, şi mecanică şi organizarea muncii. Am făcut patru ani la Sculărie, apoi m-am angajat la Tehnofrig, până când m-am dus în armată. Când m-am întors m-am dus la Prelucrări şi am lucrat pe maşini-unelte, apoi de acolo la Montaj până când am fost cooptat la Controlul Tehnic al Calităţii.

Apoi, din 1992 am trecut la laboratorul de măsurători pe profil de industrie alimentară. La Tehnofrig am învățat să fac sifon. Mi-a plăcut tare mult ce făceam, așa am ajuns să fiu trimis la Comisii de omologare, am fost în delegații, la o expoziţie de compresoare în Nairobi, în Kenya, am fost la cehi cu maşini de umplut băuturi răcoritoare, am fost în China, să-i învăţăm să facă bere, pe unde n-am fost”, rememorează domnul Modi.

Clienți sunt, veniturile…cât să nu stai degeaba
Domnul Modi Anton a cumpărat sifonăria la jumătatea anilor ’90, de la fostul proprietar, care o avea dinainte de 1989. Să tot fi trecut vreo 25 de ani de atunci. Restaurante, vinoteci, bistrouri, multe unități comerciale se aprovizionează cu sifon de la domnul Modi. În zilele noastre ăsta ar fi un semn de prosperitate, dar în cazul micuței sifonării lucrurile nu stau chiar așa.

„Dacă rămân cu 300-400 de lei în mână, la sfârșit de lună, e bine. Măcar nu stau acasă. De fapt eu niciodată n-am stat acasă. De când m-am pensiont am preluat sifonăria și muncesc zi de zi, mai puțin dumincă. Chiar mai glumesc cu prietenii că eu nu am fost niciodată pensionar. Sifonăria nu-i cine știe ce afacere. Câteodată mai pun de la mine pentru utilaje, dar așa-i în afaceri, trebuie să și investești.

Și sifonul meu e cel mai bun tocmai pentru că eu știu procesul de producție. Sifonul meu e cel mai bun pentru șprițuri. Sifonul meu nu schimbă gustul vinului. Apa minerală, care de fapt nu e apă minerală, ci apă mineralizată, când o torni în vin îl tulbură, şi-i schimbă gustul. De accea vine lumea la mine să ia un sifon pentru şpriţ ca lumea”, încheie domnul Modi.

Dau să plec. La sifonărie se oprește un domn, trecut de 60 de ani, așează trei flacoane pe tejghea și cere trei sticle cu sifon. Asta e regula casei. Clientul vine cu recipientul de acasă. „Veneam şi cumpăram de aici şi pe vremea când locuiam în Grigorescu <<cartierul Grigorescu din Cluj-Napoca – n.a.>>. Acum, de vreo 15 ani ne-am mutat în Mănăștur, aşa că acum vin şi mai des.

Nouă ne place acasă să bem sifon şi e şi mai sănătos decât alte minuni care se găsesc azi în comerţ”, povesteşte clientul în timp ce îşi aşează sticlele în plasă. Sorb și eu ultima gură de sifon. Bulele de apă încă îmi pișcă limba exact ca în urmă cu mai bine de 30 de ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată atâta vreme cât mai sunt oameni care știu meserie.

„Sifonul meu e cel mai bun pentru șprițuri. Sifonul meu nu schimbă gustul vinului. Apa minerală, care de fapt nu e apă minerală, ci apă mineralizată, când o torni în vin îl tulbură, şi-i schimbă gustul. De accea vine lumea la mine să ia un sifon pentru şpriţ ca lumea”, Modi Anton, sifonar din Cluj-Napoca

Postaţi un comentariu