De la „doar fizică”, la „fizică hazlie”. Nic Sârbu: „Eu vreau o școală ca afară. Pentru că atunci o să urmeze și țara”

Foto: Dan Blănaru

Ne aflăm în plină dezbatere cu privire la reformarea educației. O dezbatere care se poartă peste o educație aflată într-o comă care deja durează de mai bine de 26 de ani. Cu cărți anoste și metode de predare care încă mai implică planșe ciudate și hărți cu Iugoslavia și URSS, școala nu mai este deloc cool. Fizica este doar una dintre materiile care taie cheful de învățat al elevilor. Dar e oare materia forțelor, a vectorilor și a formulelor o chestie chiar atât de anostă? Nic Sârbu, jurnalist de știință, astrofizician și astronom, este unul dintre cei care reușesc (da, pare uimitor) să facă din știință ceva pe cât de interesant, pe atât de amuzant. Nic a terminat Facultatea de Fizică în 1997 și a plecat la doctorat în Statele Unite în 1998. După un Master of Science la University of Pennsylvania, şi-­a continuat studiile la University of California din Berkeley, iar acum, printre multe alte activități, scrie despre știință într-un mod jucăuș în săptămânalul de satiră Cațavencii, dar și pe blogul său, sciencefriction.ro. Și, da, este chiar jurnalist de știință, un job care, chiar dacă nu pare, există. Nic este prezent în calitate de speaker la TEDx Cluj, unde va vorbi despre mitul GMO-urilor (organisme modificate genetic). Însă până să îl auziți vorbind, Nic a discutat cu Transilvania Reporter despre educație și cum ar putea fizica să fie un prieten al elevilor.

Reporter: Pentru început, să ne cunoaștem, profesional vorbind. Ți-ai făcut o parte din studii în SUA, la universități de renume. Ce anume te-a determinat să mergi acolo și să alegi specializarea pe care în cele din urmă ai ales-o?

Nic Sârbu: Am avut o șansă nesperată: în clasa a XI-a, în 1992 (imediat după Revoluție, adu-ți aminte cum era atunci) am câștigat o bursă Soros la o școală de vară în Statele Unite. Îți dai seama cum m-am întors de acolo: apucasem visul american de picior. N-aveam de gând să-l las să scape. Cât am stat la școala aia de vară am aflat cum se poate ajunge la facultate în America, iar ideea a prins rădăcini. M-am întors în țară, dar n-am reușit să plec imediat, așa că am terminat Facultatea de Fizică (la Măgurele, singura facultate din țară care era la țară) și am plecat în 1998, la doctorat. Specializarea s-a ales singură, ca să spun așa: în liceu fusesem olimpic național la fizică, iar în facultate m-au atras astronomia și astrofizica. Era oarecum firesc să mă duc în direcția asta.

R: Obișnuim să vorbim cu multă admiratie despre, în principiu, cam orice alt sistem de educație din Vest. Din punctul tău de vedere, ce anume face sistemul american de educație să fie performant? Unde se face diferența între noi și restul, la nivel de liceu, universitate sau ambele?

Trebuie să facem o separare, aici, între sistemul liceal și cel universitar. La nivel liceal, sistemul american nu este performant. Este normal. Creează niște oameni funcționali social, în principiu. Al nostru este, în schimb, subperformant destul de grav. În ciuda excepțiilor care ne fac mândri la olimpiadele internaționale, însă care, vai, sunt exact asta: excepții. Ghiocei cu care nu se face primăvară, și care, la prima ocazie serioasă, pleacă unde le este mai bine și unde sunt apreciați. Uită-te doar la rezultatele testelor PISA, care în mod constant ne situează printre cei mai analfabeți funcțional dintre elevii țărilor investigate. Adică știm literele, dar nu înțelegem sensul propozițiilor. La terminarea liceului, poate că un absolvent o să știe ce bătălii a câştigat Ștefan cel Mare (POATE!), dar nu va avea habar care sunt drepturile lui fundamentale, cum funcționează statul și cum se răzbate prin hățișul birocrației locale. Nu mai vorbesc despre etică și ceea ce americanii numesc „common sense”.

La nivel universitar, da, americanii sunt tata lor. Într-o oarecare măsură și pentru că atrag talente din lumea întreagă, olimpici din ăștia, talentați de mici, dar pe care țările lor mamă îi ignoră și-i alungă, iar americanii îi adună, îi cultivă, îi hrănesc intelectual și-i pun în contact cu cele mai strălucite creiere din fiecare domeniu.

Dar nu e numai asta. Mă întrebi unde se face diferența între noi și ei, dacă la nivel de liceu sau la de universitate. Nici la una, nici la alta. Diferența se face în școala primară, poate chiar la grădiniță. Pentru că, la noi, de acolo este zdrobită, în fașă, creativitatea copiilor, și sunt învățați, în cel mai comunistoid mod cu putință, cum să fie niște roboței ascultători și lipsiți de curiozitate. Apoi, în gimnaziu (de fapt, și înainte) sunt îngropați în teme lipsite de sens, luate din manuale făcute cu spatele, care reușesc cu brio să stingă și ultima pâlpâire a unui spirit liber și a unei curiozități uriașe la vârsta asta, sămânța lucrurilor mari care ar putea să vină.

R: Cel putin din exterior, pare că americanii respectă foarte mult științele (de orice fel ar fi ele) și oamenii de știință în mod special. În cazul României însă se pare că mai avem vreo 10 ani până la a investi 1% din PIB în cercetare și în 2015 am investit în acest domeniu cam cât am investit și în Catedrala Mântuirii Neamului. Ce impact ar putea avea în cazul nostru aceste diferențe de abordare (pe termen lung) și de ce crezi că tratăm cercetarea atât de superficial? (ca nație mă refer).

Cred că statul român are multe alte probleme, iar asta e doar una dintre ele. Dar până la investiția de 1% în cercetare ar trebui investiți acei 6% promiși acum vreo 10 ani în educație. Tratăm cercetarea superficial pentru că tratăm „învățații” în mod superficial. Pentru că, de vreo 25 de ani, „succesul” a însemnat cu totul altceva, banii s-au făcut ușor din furt și corupție, puterea politică a devenit mult mai puternică decât puterea minții, iar generațiile mai mici au învățat, privind în jur, că se poate reuși și fără carte. Încet-încet, tăierile bugetare au afectat profesorii, doctorii, polițiștii, în timp ce decidenții își dădeau lor înșile tot mai mult. Nici nu vreau să încep cu Catedrala Mântuirii Neamului, că n-ai spațiu pentru câte aș avea de zis. Impactul? Simplu: cei isteți pleacă, ne conduc impostorii, iar viitorul e sumbru.

R: Ai luat pulsul ambelor sisteme de educație și ai avut ocazia să vezi diferențele dintre stilurile de a preda copiilor. Care ar fi principalele diferențe?

Îți spuneam mai sus, și reiau, pentru că este marea problemă a învățămîntului românesc: diferența majoră constă în gâtuirea din fașă a creativității și a curiozității, la noi. Profesorii sunt acele figuri autoritare care știu totul și din cuvântul cărora nu ai voie să ieși. Iar ei îți vor turna pe gât o tonă de informații inutile, pentru că așa li s-a întâmplat și lor și așa le cere programa. Sigur, există și aici excepții, care se descurcă în ciuda programei ucigătoare, dar sunt încă prea puține. Știi vorba aia cu „vreau o țară ca afară”? Eu vreau o școală ca afară. Pentru că atunci o să urmeze și țara.

R: Încă din gimnaziu, științele tind să pară pentru elevi niște chestii complicate pe care, de multe ori, copiii nici nu le pot cuprinde cu imaginația. În liceu nu se schimbă mare lucru, iar în facultate continuă pe acest domeniu doar cei foarte pasionați. E o regulă generală ca științele în general să fie niște materii atât de fade și să pară poate chiar mai complicate decât par?

Nu este deloc. Am văzut atâtea moduri creative și atractive de a le vorbi copiilor despre știință! E plin netul de ele, dar cine să le încerce, când și profii nici măcar nu se descurcă de pe o zi pe alta, chiar dacă ar avea idei de genul ăsta, iar viața îi scufundă într-un cerc vicios din care, în final, copiii pierd? Am văzut manualele de fizică de gimnaziu și m-am cutremurat. Tu cum ai prefera? Să ți se spună cum căldura specifică a apei, 4180 J/Kg*K,   este mare, sau să vezi cum un balon umflat, cu puțină apă în el, stă minute bune deasupra flăcării fără să explodeze? Hai să facem așa la clasă, și pe cât dăm pariu că științele vor deveni cool?

Foto: Dan Blănaru

Foto: Dan Blănaru

R: Rubrica Science Friction din Cațavencii este una cel puțin atipică. Trecând peste faptul că e o raritate să mai vedem în presă articole despre știință care nu sunt traduse cu Google Translate de pe site-uri din străinătate, materialele tale prezintă fenomene și descoperiri importante într-o manierăjucăușă”. Cum ți-a venit ideea și ce impact crezi că poate avea o astfel de inițiativă asupra celor care sunt pasionați de știință dar poate o văd ca pe ceva foarte complicat și greu de înțeles?

A fost simplu când am ajuns la Academia Cațavencu să inventez o rubrică în care știința să fie explicată în glumă. În fond, eu aveam un background în știință, stilul revistei era glumeț… Dar e puțin. Cred că e mare nevoie de mai multă popularizare a științei. De demitizarea și apropierea ei de oameni. Și cred că e nevoie de mai mulți jurnaliști de știință, oameni cu pregătire în știință și înclinație spre scris, care să vrea să explice în cuvinte simple, pe care să le înțeleagă și bunica, ce e aia „relativitate”. Dar și aici e o problemă: unde să scrie oamenii ăștia, când ce a mai rămas din media din România este foarte mult într-un fel de comă terminală? Sigur, și aici sunt excepții, dar e trist că sunt doar excepții, nu regula.

R: Treaba e mult mai serioasă pe blogul tău. Care e scopul lui, cui se adresează și care este viziunea ta asupra modului în care știința ar trebui prezentată publicului?

Încerc, pe blog, să fac exact ce spuneam mai sus: să explic în termeni simpli chestiile astea care par sofisticate la prima vedere, să aduc cât mai multă informație la zi din lumea științifică din afară către publicul de la noi, să trezesc, poate, în cititori curiozitatea aia îngropată de școală. Și să-i ajut nițel pe cei a căror curiozitate a supraviețuit.

R: Crezi că modelul pe care îl aplici tu în materialele tale ar trebui să fie adoptat în vreun fel și în licee? (presupun că în facultate nu, pentru că acolo merg oricum doar cei cu adevărat porniți spre știință și ei măcar au de ales).

Ah, cât de mult mi-aș dori să existe cursuri de „fizică hazlie”, în loc de „doar fizică”! Da, cred că o abordare mai ireverențioasă și mai relaxată a științelor ar avea beneficii enorme pentru elevi. Știu sigur că mie mi-ar fi plăcut.

R: Pentru Ted x esti prezentat ca fiind jurnalist de știință”. Pornind de la premisa că presa are rolul de a educa, consideri că există vreo șansă ca presa românească să facă din jurnalismul de știință” o funcție… existentă? De ce ar fi util acest lucru și cum ar trebui făcut, având în vedere cât de diversificat este publicul care consumă presă?

Din păcate, presa de pe la noi (cu excepțiile de rigoare, din nou, mult prea puține) a abdicat de la rolul ei educator, în goana după audiențe, pe care știi și tu cum le obține. Sunt convins că există o șansă, dar ea vine cu șansa presei de a se reinventa în secolul XXI. Iar, dacă nu face asta, pur și simplu va muri. Jurnalismul de știință ar fi util exact pentru că o cultură științifică face parte din educație, dacă vrei să ai cetățeni funcționali, care să nu fie doar niște mașini în care bagi un litru de ulei și un kil de făină, ca să obții un vot, atunci trebuie să le deschizi mințile, inclusiv cu informații din știință. Dar mi-e teamă că cineva, acolo sus (în dealul Parlamentului), nu vrea asta. Cum ar trebui făcut? Încă nu știu. Sunt sigur, însă, că se poate.

R: Deja de aproape doi ani vorbim despre religie în școli și impactul acestor ore asupra elevilor. Ar trebui să existe astfel de ore în programa școlară?

Nu! În nici un caz așa cum sunt ele făcute acum. Suntem un stat laic, scrie asta în Constituție, și e absolut ridicol (și foarte vătămător) să le vorbești elevilor despre cum îi calcă mașina pentru că nu se roagă, dar să nu-i înveți că să treci strada pe unde vrei tu e periculos chiar dacă ești la zi cu rugăciunile. Aaa, dacă ar fi niște ore de cultură religioasă, ar fi interesant și util. Din păcate, departe de asta, cel mai frecvent este vorba despre niște lecții de ortodoxie îmbâcsită, în care toți cei diferiți sunt răi. Foarte necreștin, dacă mă întrebi pe mine. Mult mai de folos ar fi ore de cultură civică, ore de etică, un fel de ore de bun-simț, dacă vrei. Dar păstrarea asta a viitoarelor generații într-o pâclă medievală este, iarăși, foarte convenabilă pentru cei care ne conduc. Crede și nu cerceta, nu? Îți dai seama cum ciuntește spiritul ora asta de religie, repetată o dată pe săptămână, din clasa zero până termini liceul? Eu mă înfior.

Distribuie:

Nu există Comentarii

  1. Alexandra says:

    Un articol interesant cu unele idei bune. Generalizarea nu este ok, sunt educatori și profesori care încurajează creativitatea copiilor, deci să nu dramatizăm! În ceea ce privește religia, aici abordarea e chiar superficială. Crede și nu cerceta nu apare în Biblie și nu are nici de a face cu religia creștină (dar așa sunt ziariști de azi, nu sesizează clișeele).

  2. Maria says:

    Bună ziua! Voiam să vă spun că această expresie, “crede şi nu cerceta”, nu are nicio legătură cu credinţa creştină. Nu se regăseşte în Biblie. Dimpotrivă, creştinilor li se cere o atitudine de curiozitate, dacă vreţi (“căutaţi şi veţi afla”).

Postaţi un comentariu