Crimeea, noul butoi cu pulbere al lumii. Scurt istoric, de la tătari la ruşi

Crimeea este numită noul „butoi cu pulbere” a Europei. Locuită în majoritate de ruşi, regiunea şi-a declarat autonomia faţă de Ucraina şi a cerut să fie anexată de Rusia, stârnind astfel o adevărată furtună internaţională.

Lumea fierbe zilele acestea, iar pe buzele tuturor stă numele „Crimeea”, pronunţat într-un fel sau altul, dar considerat de toţi un nou „butoi de pulbere” ce ameninţă să declanşeze – după unii – un al treilea război mondial. Mulţi nu înţeleg de ce este atât de importantă Crimeea pentru ruşi, sau al cui este, de fapt, respectivul teritoriu. Pentru a înţelege, este nevoie de o privire retrospectivă în istoria agitată a acestui colţ de lume.

Triburi şi populaţii pestriţe

Potrivit unor istorici, în jurul anului 450 înaintea erei noastre au apărut pe teritoriul actualei Crimeea primele colonii şi triburi, populaţii pestriţe care apoi s-au perindat, timp de sute de ani, pe acolo. Au fost şi greci, sciţi, traci şi apoi romani. În antichitate peninsula era cunoscută în lumea greco-romană drept Regatul Bosforan (Regnum Bosfori) sau Bosforul Cimerian.

Istoria actualului stat începe cu Hanatul Crimeii, fondat de mai multe clanuri ale Imperiului Hoardei de Aur, care au renunţat la viaţa nomadă şi au hotărât să se stabilească în sudul teritoriilor de azi ale Rusiei şi Ucrainei. Pentru această nouă patrie aveau nevoie şi de un conducător, astfel că l-au invitat pe Haci Ghirai, unul dintre urmaşii lui Genghis Han şi pretendent la tronul Hoardei de Aur. Haci Ghirai a acceptat să fie conducătorul tătarilor din Crimeea şi a devenit, prin urmare, fondatorul hanatului Crimeii independent în 1441, după o lungă luptă de dusă împotriva Hoardei de Aur. Hanatul cuprindea peninsula Crimeea şi stepele din sudul Rusiei şi Ucrainei şi a beneficiat de autonomie în cadrul Imperiului Otoman.

Intră în scenă Rusia

Următorul capitol din istoria ţării a însemnat intrarea Rusiei în scenă. Crimeea a căzut sub influenţa rusă, după încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi (1774) , fiind anexată de Imperiului Ţarist în 1783.

Scenariul a fost aproximativ la fel ca şi în zilele noastre: Rusia Ţaristă, condusă de împărăteasa Ecaterina cea Mare (1762-1796), a exploatat conflictele interne din hanat, reuşind într-un final să îşi atingă scopul, şi anume anexarea Crimeii.

În condiţiile în care Franţa avea o mare influenţă în cadrul Imperiului Otoman şi, prin urmare, în Crimeea, prima grijă a Ecaterinei a fost să elimine această influenţă, prin îndepărtarea prezenţei diplomatice franceze în teritoriu. În acelaşi timp, căuta să îi convingă pe tătarii din Crimeea să îşi ceară independenţa faţă de otomani, să îşi creeze un stat suveran. Pe de altă parte, Franţa, dată la o parte, a reuşit să-i provoace pe otomani să intre în război cu Rusia Ţaristă, un război care a durat şase ani (Războiul ruso-turc, 1768-1774). La finalul conflictului, Tratatul de la Kuciuk –Kainargi (1774) a avut ca rezultat întemeierea unui stat independent al tătarilor în Crimeea, însă asta a însemnat doar un prim pas spre anexarea la imperiu.

 Parte din URSS

După zeci de ani în care regiunea a fost colonizată cu emigranţi ucrainieni şi ruşi, parte a unui amplu proces de rusificare a tuturor teritoriilor din Imperiu, pe 18 octombrie 1921 a fost înfiinţată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Crimeea şi mai ales oraşul Sevastopol au devenit ruine, în urma luptelor dintre nemţi şi ruşi. Pe 18 mai 1944, trupele sovietice au preluat controlul în regiune şi au deportat toţi tătarii în Asia Centrală, ca pedeapsă pentru că ar fi colaborat cu fasciştii. Au urmat şi alte minorităţi (greci, bulgari, armeni); se estimează că aproape jumătate dintre deportaţi ar fi murit de foame sau de diverse boli.

Pe 30 iunie 1945, Republica sovietică autonomă Crimeea a fost desfiinţată şi atribuită Republicii Sovietice Socialiste Ruse, ca regiune a acesteia.

Cadou de la Hruşciov

În 1954, Crimeea avea populaţie rusă în proporţie de peste 70%. Însă această populaţie, fără să fie întrebată nimic, s-a trezit peste noapte că face parte din Ucraina. Mai exact, pe 19 februarie 1954, Nikita Hruşciov, liderul Uniunii Sovietice, a decretat că renunţă la regiunea cu pricina şi o face „cadou” Ucrainei, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la „fuziunea” acestei ţări cu Imperiul Ţarist.

El a motivat că Ucraina este mai apropiată de Crimeea, din punct de vedere geografic şi economic. Istoricii spun, însă, că Hruşciov a făcut acest „cadou” din motive economice, dar şi personale – el trăise mulţi ani în Ucraina, se însurase cu o ucraineancă şi considera această ţară ca fiind patria sa.

Alţi istorici spun că Hruşciov a luat această decizie fără să se gândească prea mult, în numai 15 minute, fără să bănuiască efectele pe care le va produce, chiar şi după zeci de ani.

După desfiinţarea URSS, Crimeea a rămas ca parte integrantă a teritoriului Ucrainei. Tătarii alungaţi de Stalin s-au întors din exil, iar liniştea părea că se aşterne în regiune. În mai 1992, a fost creat un Guvern propriu al acestui teritoriu, ca şi o Constituţie proprie, însă câteva zile mai târziu s-a renunţat la acestea, cu condiţia extinderii autonomiei regiunii.

Mişcări separatiste şi proteste

Cel care s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor separatiste a fost Iuri Meşcov, reprezentantul ruşilor din Crimeea. El a fondat Mişcarea Republicană din Crimeea, în august 1991, şi a fost primul preşedinte (oarecum autointitulat) al regiunii.

Încă de la destrămarea URSS, era limpede că majoritatea locuitorilor din Crimeea doreau să rămână cu Rusia, iar evenimentele din anii care au urmat au întărit această înclinaţie. Atunci când, în decembrie 1992, a fost creat un birou al reprezentantului prezidenţial al Ucrainei în Crimeea, s-a stârnit un adevărat val de proteste, care a culminat cu cele din Sevastopol. Acolo, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere ca limba lor oficială să fie rusa, dar şi ca Uniunea Sovietică să fie refăcută. La protestele care au avut loc pe 10 ianuarie 1993, în piaţa Nahimov din Sevastopol, au participat Frontul Salvării Naţionale al ruşilor din Crimeea, Adunarea Populară Rusă şi Mişcarea tuturor Votanţilor Republicii Crimeea.

Mai mult, în iunie 1993, liderul Societăţii ruse din Crimeea, Viktor Prusakov, propunea chiar o rebeliune armată, pentru a aduce sub administraţie rusă oraşul Sevastopol.

Primul preşedinte din Crimeea

Pe de altă parte, semnalele din Ucraina erau împotriva Rusiei – în aprilie 1993, Ministerul Apărării din Ucraina a cerut forului legislativ ucrainean să anuleze Acordul de la Ialta (semnat în 1992) prin care era împărţită flota sovietică de la Marea Neagră. Politicienii ucraineni cereau ca flota să revină în totalitate Ucrainei sau, în caz contrar, să fie declarată ca fiind flotă străină pe teritoriul Ucrainei.

În Crimeea, se dorea autonomia – pe de o parte, şi alipirea la Rusia – pe de altă parte. Pe 13 aprilie 1993, Prezidiumul Parlamentului Crimeii a dispus crearea funcţiei de Preşedinte al Crimeii, iar după câteva zile se vorbea despre un referendum pentru independenţa Crimeii şi includerea republicii ca entitate separată în Comunitatea Statelor Independente.

În octombrie 1994 a apărut oficial şi funcţia de preşedinte al Crimeii, iar primul care a ocupat-o a fost, după cum spuneam, Iuri Meşcov. Această decizie nu a rămas fără răspuns din partea Ucrainei, care a intervenit pe 17 martie 1995, anulând Constituţia Crimeii. Totodată, Meşcov şi apropiaţii lui au fost înlăturaţi, pentru acţiunile lor împotriva statului ucrainean, respectiv pentru acţiuni separatiste care aveau ca obiectiv uniunea cu Rusia.

Conflict între pro-europeni şi pro-ruşi

După Revoluţia Portocalie din Ucraina au apărut şi aspiraţiile de aderare la NATO şi Uniunea Europeană, fapt care a dus la escaladarea tensiunii în regiunea, peninsula Crimeea fiind locuită în majoritate de ruşi, care s-ar fi întors mai degrabă la URSS decât la UE.

Acesta este, de fapt, conflictul din Ucraina, un conflict la nivel etnic, dar şi religios, între un est ortodox şi un vest catolic, între tradiţionalişti şi liberali, între nostalgici rusofili şi tineri pro-europeni. Despre acest conflict a fost vorba şi pe Euromaidan, când cei care doreau ca ţara lor să se îndrepte spre Uniunea Europeană au ieşit în stradă să protesteze împotriva preşedintelui Viktor Ianukovici, un apropiat mai degrabă al Rusiei decât al Europei.

Rusia a alimentat conflictul de-a lungul anilor, acordând cetăţenie rusă etnicilor ruşi din Crimeea şi încurajând acţiunile separatiste şi conflictele, exact cum făcuse în anii 1700. Iar „apărarea propriilor cetăţeni” care au cerut ajutor de la „Mama Rusie” a fost pretextul perfect pentru ca Vladimir Putin să intervină în forţă şi să anexeze Crimeea, printr-o semnătură, pe 18 martie 2014.

turistica

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Destinaţie turistică pentru aristocraţii ruşi

Peninsula Crimeea are un relief foarte variat, unele dintre cele mai impresionante peisaje şi cea mai blândă climă de pe întregul teritoriu ucrainean. Datorită unei clime care se apropie de cea mediteraneană, plajele sudice ale Crimeei au devenit destinaţia favorită a vacanţelor de vară pentru milioane de turişti – ucrainieni, ruşi sau europeni.

De altfel, regiunea a fost timp de sute de ani o destinaţie de vacanţă favorită pentru aristocraţia rusă. Pentru a „evada” din iernile aspre ruseşti, generaţii întregi de ţari s-au refugiat în Crimeea. Cea mai faimoasă staţiune este Yalta, devenită o destinaţie favorită de vacanţă a ţarilor ruşi încă din secolul 19, după ce s-a construit primul drum care făcea legătura cu Simferopol. Şi în zilele noastre, principala cale de acces în Crimeea se face prin oraşul Simferopol, unde se găseşte singurul aeroport din peninsulă.

flota

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Flota Mării Negre

Pe data de 2 mai 1783 a sosit o primă flotă rusă în Crimeea, compusă din cinci fregate şi alte opt nave ale Flotilei din Azov aflate sub comanda Vice-amiralului Fedot A. Klokaciov. De atunci forţele navale din sudul Rusiei poartă numele de Flota Mării Negre. Golful Ahtar, loc în care a staţionat această primă flotilă, care în traducere însemna „piatră albă”, a fost redenumit printr-un decret al Ecaterinei cea Mare din 10 februarie 1783 în „Sevastopol”, care însemna „oraşul cinstit”.

Din 1926, sovieticii au schimbat tactica de luptă navală, fixându-se mai ales pe războiul submarin. Prin urmare, înainte de debutul Celui de al Doilea Război Mondial, Flota Mării Negre avea 45 de submarine şi doar 4 crucişătoare. După încheierea războiului, Flota Mării Negre a continuat să asigure securitatea flancului sud-vestic al URSS.

În septembrie 2003, preşedintele rus Vladimir Putin spunea despre regiunea Azov-Marea Neagră că este de maxim interes strategic pentru Rusia. Acelaşi Putin a fost foarte deranjat de prezenţa navelor americane în apropiere de Soci, unde s-au desfăşurat Jocurile Olimpice. Acest lucru a fost posibil după ce Turcia a permis navelor americane accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor, nerespectând astfel Convenţia de la Montreaux din 1936, în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră.

WAR & CONFLICT BOOK ERA:  WORLD WAR II/PERSONALITIES

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ialta, staţiunea poporului

Unul dintre cele mai mari oraşe din Crimeea, staţiunea Ialta (scris şi Yalta), a devenit celebru în lumea întreagă în 1945, când aici a fost ţinută Conferinţa „celor trei mari puteri”, Uniunea Sovietică, Regatul Unit şi Statele Unite, care şi-au împărţit cu această ocazie sferele de influenţă.

Ialta fusese timp de câteva decenii destinaţia preferată pentru aristocraţii ruşi, în vacanţe. În 1920, V. I. Lenin a dat un decret „Cu privire la folosirea Crimeii pentru tratamentele medicale ale poporului muncitor”. Prin acest decret, staţiunea, care până atunci avusese un statut exclusivist, a fost transformată într-o staţiune a întregului proletariat. Au fost construite numeroase sanatorii, iar elita sovietică a început să frecventeze de asemenea staţiunea. Stalin însuşi folosea Palatul Massandra ca reşedinţă de vară.

Postaţi un comentariu