Copiii democrației. Vieți trăite după revoluție

Din punct de vedere sociologic, treizeci de ani este durata de măsurare a unei generații. Așadar, de la Revoluția din 1989 s-a scurs deja o generație, iar din punct de vedere al brandingului generațional, cei născuți de atunci încoace sunt fie ultimii dintre celebrii millennials (Generația X), fie, pentru cei mai tineri, Generația Y. Pentru aceștia din urmă, Revoluția și comunismul românesc nu au fost experiențe trăite direct, ci deja momente istorice mediate de memoria colectivă sau de traiectoriile sociale ale familiilor din care provin. Cum se raportează cei care nu au prins Revoluția la evenimentele din 1989 și înainte? Cum au trăit tranziția? Ce mai înseamnă pentru ei trecutul și viitorul politic? Care sunt avantajele prezentului? La aceste întrebări au răspuns câțiva tineri care studiază științe sociale la Cluj și care nu au trăit niciodată în umbra marelui urs.

Pentru Matei Vircan născut în 1999, student la Psihologie în anul 2, cunoașterea istoriei este importantă pentru a evita repetarea sa. Accesul la această istorie se face pentru Matei cu ajutorul amintirilor celorlalți, în măsura în care în manualele de istorie se tratează încă fragmentar despre evenimentele din 1989 și ceea ce a fost înainte.

„Am început să mă interesez de poveștile legate de Revoluție când locuiam la Târgu Mureș și așteptam autobuzul în autogară să merg la liceu. Oameni necunoscuți de lângă mine începeau să-mi povestească prin ce au trecut atunci. Apoi îi întrebam și eu. Mi se părea «wow», fiecare cu povestea lui care mai de care mai terifiantă. O femeie mai în vârstă îmi spunea cum a ajuns în gara din Timișoara în zilele acelea șă era singură. Complet singură în toată gara și i s-a făcut frică. S-a acuns într-un colț și privea din când în când pe un geam, iar prin fața gării treceau tancurile. Am intrat cumva în atmosfera de atunci prin ce-mi povesteau ei. Și acum, când mă întâlnesc cu oamenii am tendința să-i întreb cu a fost la revoluție. Mi se pare evenimentul istoric cel mai important și mai interesant pe care l-au trăit pe viu părinții noștri, oameni care trăiesc și sunt martori vii. La școală se face foarte sumar lectia despre revoluție, ca și cea despre comunism. Ce mi se pare mie că a fost diferit la revoluția noastră este o chestiune evidentă, a fost o revoluție sângeroasă, au fost uciși oameni, ceea ce nu s-a întâmplat în restul Europei”, a povestit Matei Vircan.

Empatia unei generații libere

Pentru cei de la Psihologie, Revoluția a reprezentat inaugurarea unei perioade istorice în care viața interioară a indivizilor a suferit modificări semnificative. Pentru cei tineri, apariția politicilor și discursurilor despre căutarea identității, exercițiul și responsabilitatea libertății, dar și deschiderea către un viitor democratic reprezintă victorii clare ale momentului ’89.

Alina Bora este studentă la Facultatea de Psihologie în anul III și s-a născut a zece ani după Revoluție. În opinia ei, „Ne-am dezvoltat, ca generație, o empatie ridicol de firească; nu am trăit vremuri dure, nu am fost siliți să ne ținem gândurile și emoțiile în tăcere, nu am fost cenzurați, dar am auzit atât de multe povești despre asta și am trăit alături de părinți amintirile unei ideologii poate prea dure, încât am crescut cu ideea că avem mereu ocazia de a face ceva bun pentru omul de lângă noi. Cred că suntem privilegiați, din foarte multe puncte de vedere și știu că, mai presus de orice, trebuie să fim recunoscători că am primit mai mult decât meritam, încă de la început, fără să luptăm propriu-zis pentru asta. Mă gândesc la prezent și la viitor cu optimism pentru că, în perspectivă, dispunem de resursele necesare și mai mult decât suficiente. Chiar dacă la suprafață pare să existe, din punct de vedere emoțional, un echilibru în acest context, mi se pare că ne îndepărtăm, dimpotrivă, de el. Toată libertatea care ni se oferă în prezent e tradusă prin suprastimulare, iar noi nu am fost educați să distingem un obiect necesar, de unul alternativ sau opțional. Ne preocupă prea multe lucruri inutile și nu mai ajungem să progresăm pentru că ne autosabotăm, odată cu atenția pe care o acordăm unor stimuli neesențiali, uneori negativi. În acest sens, mă gândesc la rețelele sociale de care devenim dependenți, de nevoia de validare și de afiliere duse la extrem. Cred că e o limită sensibilă pe care o depășim de multe ori și în urma căreia ne pierdem câte puțin din propria identitate. E un aspect negativ și trist pe care l-am remarcat de ceva vreme și, gândindu-mă la asta realizez că, poate în perioada în care părinții mei erau de vârsta mea era mai ușor să traversezi această etapă într-un mod natural.Bineînțeles că există avantaje și dezavantaje pentru fiecare fragment istoric și temporal; în prezent mă gândesc doar că mi s-a oferit o libertate prin care pot să îmi îndeplinesc dorințele și prioritățile, ceea ce mă face responsabilă de deciziile mele și, în egală măsură, fericită că am această șansă“, a povestit Alina Bora.

Tranziția, o poveste de familie

Tranziția românească nu a fost un proces lin și lipsit de dificultăți, pentru multe familii românești această însemnând șomaj, migrație, sărăcie, multă muncă pe bani puțini și dificultăți de tot felul în creșterea copiilor. Despre destinul unei familii, a sa, în tranziție, ne-a povestit tânărul sociolog Tobias Pasăre, născut în 1997, într-o familie bistrițeană.

„M-am născut în primăvara anului 1997, când părinții erau deja muncitori emigranți într-o fabrică de sticlă din Ungaria și făceau economii să renoveze casa bunicilor paterni. Despre perioada socialismului din România știu de la mama că mergea în stradă de la școală și îl aclama pe Ceaușescu, că bunicii mei lucrau la cooperativa agricolă și că ambii părinți au fost luați la casa de copii pentru că statul credea că poate să aibă mai bine grijă de ei. Știu prea puține despre cum a trăit revoluția familia mea, însă știu că după ce m-am născut eu mama a devenit casnică, mă îngrijea pe mine, puținele animale din ograda și grădina de 15 arii, iar tată a continuat să lucreze în Ungaria la fabrică de sticlă. Mai târziu, când eu aveam doi sau trei ani, mama s-a angajat la barul din sat, iar eu stăteam acasă cu sora ei. Ai mei părinți s-au despărțit curând după aceea, am rămas în grijă mamei care era în șomaj de la fabrica de bere, iar tata a plecat la muncă în construcții în Italia în anul 2003 când eu am intrat în clasa întâi. Au urmat 10 ani de vorbit la telefon, de trimis scrisori cu desene prin poștă, de ridicat 50 sau 100 de euro de la Western Union și săptămâni de plâns după ce el pleca înapoi în Italia la finalul concediului de august. În acest timp, mama făcea cablaje auto pe bandă la Leoni, zece ani de credite la banca, muncă intensă în efort fizic și stres și uneori mă mai verifica dacă mi-am făcut temele. Pentru tata, a urmat agricultură în Austria, apoi o vreme acasă în construcții și apoi muncă în crescătoriile de pui din Germania. Eu am mers la liceu, am făcut mult voluntariat în domeniul social și al educației și deși mi-a fost greu la matematică pentru că nu aveam bani de meditații, am reușit să-mi iau BAC-ul și să intru la sociologie al 12-lea. În anul 1, mi-a trimis tata 300 de euro să îmi iau laptop, iar în semestrul 2 am primit bursă de studiu, 350 de lei era atunci, apoi în fiecare semestru am tot luat bursă de studiu, care a mai crescut între timp și aveam 750 de lei/luna, bani necesari pentru a-mi putea continuă studiile. La sociologie, am înțeles de ce a fost atât de greu pentru părinții mei să răzbească în viață și de ce eu va trebui să mă străduiesc și mai mult decât ei pentru a obține un loc de muncă care să-mi ofere siguranță economică, pentru că iată trăim într-o democrație de aparență cu un capitalism sălbatic est-european. După 89′ ai mei părinți au fost pe cont propriu, nu tu stat social, nu tu locuri de muncă decente și o lupta de supraviețuire continuă până în dată de 10 a lunii. Iată că fiul lor are 22 de ani astăzi, a terminat o facultate, este membru într-un partid politic și își caută un loc de muncă în care să facă fie cercetare sociologică, fie educație pentru tineri, fie politici publice solide adresate categoriilor vulnerabile. Salut democrație-capitalistă! Ne vedem în câmpul muncii!“, a mărturisit Tobias Pasăre.

Respect existence or expect resistance

Contrar a ceea ce se crede despre tineri, aceștia sunt, de fapt, foarte interesați de revoluție și de politică și de propriul lor destin în interiorul democrației românești. Studenta la cinematografie, fotografie și media Rebeka Sarkadi, născută în 1999, activistă de mediu, se uită cu încredere și optimism la mobilizările sociale ce au loc în România pentru diverse cauze sociale și politice.

„Revoluția este un subiect popular zilele acestea printre tineri. Nu numai fiindcă au trecut 30 de ani de la evenimentele din ‘89 ci și pentru că mi se pare că și noi suntem pe marginea unei revoluții. Ieșim în străzi pentru drepturile femeilor, pentru drepturile chiriașilor, pentru acceptarea persoanelor LGBTQ, pentru lupta împotriva încălzirii globale etc. Aș menționa un slogan în limba engleză, care mi se pare că descrie destul de bine tinerii români implicați în politică: Respect existence or expect resistance. Îmi face mare plăcere să văd că problemele internaționale ca și cele menționate mai sus sunt probleme care îi preocupă și pe clujeni. Chiar nu m-am așteptat să văd exact același tip de marș pentru chiriași și aici pe care l-am văzut și în Irlanda acum un an, dar așa funcționează și revoluțiile, nu? Încep unde încep și sunt popularizate global de către studenții și tinerii care călătoresc prin lume și fac parte dintr-o cultură internațională. Acest lucru este și mai ușor în zilele noastre din cauza internetului. Istoria se repetă, nu este nimic nou sub soare și poate că 30 de ani e destul timp trecut între două revoluții…“, a spus Rebeka Sarkadi.

Antropologia generației și patologia tranziției

Prezent la Cluj cu ocazia unei dezbateri, antropologul Florin Poenaru a discutat și câteva dintre provocările ultimei generații, zdruncinate, în opinia sa, de o serie de crize și transformări, unele precedând Revoluția din 1989. Pentru Poenaru, generațiile X și Y sunt obligate la un constat efort de autointerograre și investigare a lumii, tocmai fiindcă lipsa de securitate economică și socială a majorității ne face mai receptivi la problema identificării unui sens istoric și a unui set de cauze structurale responsabile pentru situația actuală.

„Treizeci de ani reprezintă, în termeni sociologici, durata unei generații. Mai mult, acest mod de a pune problema oferă și ocazia de a crea o punte între biografie și istorie introducând un nivel intermediar – generația – care prezintă în mod simultan traiectorii modelatoare, experiențe comune și rezultate divergente. În ceea ce privește tranziția, pentru mulți oameni și pentru multe pături sociale din societățile est-europene, tranziția a reprezentat și un dezastru. Mai mult, aceasta a aruncat în aer și puțina bunăstare socială și minimele strategii dezvoltaționiste promovate în vremea vechilor regimuri. În Europa de Est, tranziția a reprezentat un amplu experiment social de neoliberalism, care nu a mai fost experimentat ca atare în Occident. Așadar, o persoană născută în anii ’80 și ’90 în Europa de Est a reușit doar să experimenteze ceea ce e mai rău din două lumi diferite. Dacă te-ai născut în anii ’80, atunci deja regimul comunist se afla în criză și nu mai putea să-și împlinească niciuna dintre promisiunile inițiale, iar singura modalitate prin care o astfel de persoană se mai putea bucura de reușitele vechiului regim ar fi fost doar indirect, prin statutul sau poziția părinților în interiorul sistemului, ceea ce nu e puțin lucru, fiindcă asta va determina într-o oarecare măsură și impactul pe care tranziția îl va avea asupra acestei persoane“, a explicat Florin Poenaru.

După Revoluție societatea românească s-a transformat din temelii, atât politic, cât și economic, miriade de categorii și grupuri sociale renegociindu-și poziția în interiorul structurii sociale. Deși s-a scris destul e mult despre beneficiile tranziției, antropologul Poenaru este mai degrabă interesat de patologia acestui proces și despre forma pe care aceasta a luat-o în Europa de Est.

În opinia sa, „perioada de tranziție va menține inițial o parte dintre beneficiile (educație și sănătate gratuită, etc), dar cei crescuți în tranziție vor experimenta o lume definită de competiție, goană după profit și acumulate sub egida neoliberalismului. Fără o memorie reală a lumii vechi care să ofere un soi de reper și înarmati doar c o cunoaștere oferită de noua lume, persoanele născute după 1990 vor deveni simboluri vii ale vieții trăite în tranziție. La nivel global, această constelație internă se suprapune peste un extins proces global: epuizarea secvenței raționaliste și revoluționare inaugurate de Revoluția Franceză din 1789. Această secvență s-a terminat de îndată ce revoluțiile din 1968 au eșuat și s-au disipat într-o miriadă de ideologii, stiluri de viață și practici politice care fie au fost cooptate de neoliberalism, fie au pierit. Acesta a fost un proces de lungă durată și este foarte vizibil astăzi în proliferarea de ideologii și practici antiraționale, antiștiințifice, antiiluministe. Crizele și rupturile stângii la nivel global sunt simptome ale acestor transformări ideologice. Într-un anumit sens, din această perspectivă, Europa de Est s-a aflat în avangardă. Iraționalism, misticism, dispreț pentru adevăr, rațiune și știință, care deja penetrase regimurile comuniste în fazele lor târzii. De asemenea, opoziția față de acele regimuri era înrădăcinată în naționalism, discurs religios și fervoare, nostalgie pentru fascismul interbelic și o respingere clară a internaționalismului. De îndată ce sistemul a căzut, aceste trenduri au revenit în prim-plan și au devenit dominantă. Stânga a fost demonizată ca ideologie criminală, materialismul, studiile empirice și gândirea au fost și ele atacate. Antiintelectualismul reprezenta un soi de medalie de onoare după 1989. Inspirația și genialitatea a înlocuit cercetarea și argumentele, cel puțin într-o primă fază. Memoria și experiențele trăite prevalau asupra faptelor istorice și acuratețea. Treizeci de ani mai târziu aceasta pare să fie realitatea unei lumi întregi, din ce în ce mai închistată în mituri, știri false, eroi populari și repulsie față de orice ar putea să semene a rațională acțiune colectivă“, a mai spus Florin Poenaru.