Concerte care vindecă

Ruxandra Hurezean, jurnalist

După cum cred că știți deja, prietenul nostru, antropologul Vintilă Mihăilescu a aflat acum câteva luni că este bolnav. Are o formă gravă de leucemie. Pentru tratament a avut nevoie de o sumă imensă de bani. Imensă pentru noi, oamenii de rând, iar antropologii, financiar vorbind, sunt și ei oameni de rând. Prin subscripție directă s-au strâns 729.243 lei din 1.184.854 lei. Când a ajuns în Franța, acolo unde urma să facă tratamentul, Vintilă Mihăilescu a intrat într-un procedeu juridic necesar transplantului. După întâlnirea cu autoritățile franceze a scris pe pagina sa de facebook:

Președinta Tribunalului din Besançon ne semnează niște acte juridice legate de transplant și, aflând că suntem români și nu avem asigurare franceză, ridică ochii spre noi și ne întreabă cu vădită compasiune de unde o să facem rost de toți acești bani.
– Avem deja un grup de peste 4000 de persoane care au donat și… – începe să-i explice fiul meu.
Doamna președintă se oprește brusc și face o pauză lungă:
– Toată admirația mea pentru această solidaritate! În Franța, așa ceva nu cred că ar mai fi posibil…
Nu am comentat, am reținut doar admirația, sinceră, a unei președinte de tribunal francez și v-o trimit mai departe tuturor, de aici, din Besançon. Eu nu mai am de mult cuvinte…

Și s-a mai întâmplat ceva. Câțiva prieteni din București au avut inițiativa să organizeze un concert caritabil. Au stabilit sala, au găsit muzicienii, unii s-au oferit chiar ei, și s-a publicat anunțul.

Pe 15 iulie, în fața Ateneului Român, la intrare, era coadă ca pe vremuri la pâine. Bucureștenii care îl știau sau nu-l știau dar auziseră despre el, au cumpărat bilete și au intrat în sala de concert. Nu știm dacă gândeau că ajută un om sau se ajută pe sine, dar practica aceasta a solidarității face bine. Vindecă. Idiferent cum o faci.

Așadar, o națiune divizată, sfâșiată de ură, ( după cum o văd unii), se adună totuși când e nevoie de ea. Se găsesc destui care să spună da. Desigur, veți gândi și chiar au spus-o mulți: e vorba de o personalitate, dacă era Ioan de la Pompă nu săreau atâția. Poate că nu sărea nimeni. Și poate că așa e, poate că nu, dar și săritul ăsta se învață. Se exersează. Iar noi suntem obligați să-l exersăm. Românii au supraviețuit și vor supraviețui pentru că s-au ajutat unii pe alții și probabil că o vor face în continuare. Statul care-i guvernează se dovedește incapabil să le asigure dreptul la viață, la trai decent, la un loc de muncă, la educație de calitate sau siguranță. Românii au înțeles de multă vreme, din comunism când împărțeau un pește cu vecinii de pe palier, că viața e așa cum ți-o faci, că nu are rost să aștepți de la stat. Și acum, ei singuri își fac un spital în București, își fac drumuri, poduri, biserici, plătesc medici, cumpără citostatice de pe piața străină, oferă burse copiilor. Ba chiar au început și o autostradă. Solidari între ei, dar nesolidari cu statul. Poporul, în felul acesta, se vindecă singur. Și se salvează singur.

Distribuie:

Postaţi un comentariu